Managementul stresului competiţional

Esenţa incontestabilă a sportului este întrecerea, concursul. Întreaga activitate socială şi pedagogică pusă în slujba sportului are drept obiectiv major momentul de „confirmare a eficienţei” în competiţie. Toată lumea ştie că, în cele mai multe situaţii, întrecerea are darul de a-i ambiţiona pe competitori. Fenomenul este de natură psihosocială şi poartă amprenta relaţiilor între oameni.

Factorii de stres. Atât cerinţele de ordin exterior, obiectiv, cât şi autoexigenţele (aspiraţiile, dorinţa de a excela, de a realiza o performanţă deosebită, de a câştiga) formează un complex de factori stresanţi, care pun întregul sistem psihocomportamental în stare de tensiune, mobilizarea resurselor energetice şi pentru apărarea.

Activitatea sportivă de performanţă, mai ales aceea de mare performanţă, este stresantă în totalitatea ei: antrenamentele – prin durata şi intensitatea lor, prin suma de sacrificii pe care le impune sportivului, prin suma de sacrificii pe care le impune sportivului ; concursurile prin nivelul emoţional ridicat şi angajarea motivaţională, individuală şi socială, la care se adaugă relaţiile sociale – pe care sportul le generează. Toate acestea produc, încordare, tensiune psihică, pretinzând eforturi fizice şi psihice de adaptare şi echilibrare .

Spre deosebire de antrenament, concursul are foarte o mare încărcătură emoţională care duce sistemul psihocomportamental în stare de limită. Din mulţimea de factori stresanţi care determină această stare amintim:

  • solicitările externe: frig, cald, diferenţe fus orar;
  • solicitări interne: eforturi musculare motrice mari;
  • solicitări psihice intelectual- afective- volitive: decizii în condiţii de incertitudine şi criză de timp, reacţii la eşec sau succes, efort voluntar maximal;
  • solicitări psihosociale: critica factorilor de conducere şi a presei, opinia familiei şi a celor apropiaţi, aprecierea spectatorilor;
  • restricţiile regulamentare.

Toţi aceşti factori se reflectă în sistemul psihic al sportivului, fie la nivelul deplinei conştientizări, fie în plan subconştient, determinând reacţiile adaptive şi de apărare pe care o bună pregătire ştiinţifică le organizează concertat pentru o eficientă conduită competiţională. Situaţiile solicitante proprii concursului pot fi intense sau mai puţin intense şi în raport cu capacitatea psihică a sportivului, cu experienţa sa competiţională şi cu nivelul de aspiraţie. Oricum, ele sunt generatoare de tensiuni psihice, exprimate mai ales în domeniul emoţional, dar cu ecou asupra întregului sistem psihic.

Anxietatea. Se consideră că în general concursul rupe echilibrul emoţional al sportivului. Anxietatea, definită de dicţionare ca teamă fără obiect, este, în sport o stare emoţională cu cauze bine determinate şi se exprimă ca o reacţie de tip adaptiv la situaţiile care pot constitui ameninţări pentru echilibrul eului sportivului.

Sportivul conştientizează faptul că afirmarea de sine poate fi împiedicată din cauze foarte diferite, previzibile sau imprevizibile. Criticile posibile, eventuala pierdere a prestigiului, situaţiile de incertitudine şi mulţi alţi factori inventariaţi parţial sunt generatori de tensiune psihică.

Fără să vrea, sportivul îşi imaginează întrecerea, stările conflictuale, succesul sau eşecul. Anxietatea precompetiţională este generatoare de insomnii, astenie, nervozitate, confuzie mentală, tulburări digestive şi încă alte manifestări psiho-fiziologice asupra cărora nu este cazul.

Amintim descrierea stărilor precompetiţionale făcute de A.T. Puni (1949):

  • dispoziţia gata de luptă;
  • febra de start;
  • apatia de start.

Într- o terminologie modernizată sunt numite de H. Perie (1978):

  • manifestări hiperstenice;
  • manifestări hipostenice.

Anxietatea se prezintă sub două aspecte:

  1. ca trăsătură, fiecare individ având prin structura lui genetică un nivel mai ridicat sau mai scăzut al ei;
  2. ca stare, răspuns a cărui intensitate este dependentă de nivelul anxietăţii constituţionale, dar în relaţie cu însemnătate subiectivă a factorilor stresanţi.

Complexitatea fiinţei umane se întâlneşte astfel cu situaţii de o mare varietate, ceea ce va oferi un evantai foarte larg de manifestări psihocomportamentale, unele favorabile, iar altele mai puţin favorabile performanţei.

Literatura de specialitate evidenţiează două forme fundamentale de anxietate precompetiţională:

  1. teama de eşec- cea mai frecventă;
  2. teama de succes, mai puţin frecventă şi cu mecanisme mai subtile (F. Antonelli).

Principala problemă a antrenorilor şi sportivilor este de a controla nivelul anxietăţii pentru a putea evita efectele nedorite de hipo sau hipermanifestării acesteia. Tehnicile de reglare şi autoreglare a stărilor psihice (relaxare, desensibilizare, antrenament psihoton, antrenament mental), cunoscute şi utilizate în practică reuşesc să rezolve chestiunile într- o manieră satisfăcător.

Bibliografie:
Bompa, O., T., (2002), Teoria şi metodologia antrenamentului,Bucureşti, Editura EX PONTO
Demeter, A., (1984), Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Editura Stadion
Epuran, M., (1990), Modelarea conduitei sportive, Bucureşti, Editura Sport-Turism

 

prof. Francisc Maier

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/francisc.maier

Articole asemănătoare