Relația cadru didactic-elev a suferit transformări și ajustări de-a lungul timpului, dată fiind transformarea periodică a factorilor sociali, economici, politici, de mentalitate, de abordare. Este, de altfel, nepotrivit să vorbim despre dorința de întoarcere în trecut, având în vedere nostalgia multora față de modul în care interacționau în trecut profesorii cu elevii. A dori revenirea la o mentalitate depășită temporal este împotriva procesului firesc de evoluție a relației mai sus menționate. Cert este că în această relație niște constante trebuie să rămână, indiferent de situație.
Din perspectiva acestor constante, cadrul didactic este conducătorul procesului instructiv-educativ, iar pentru a avea eficiență, trebuie să se bucure de autoritate în fața elevilor săi. Nu în sensul unui dezechilibru de forțe, ci în sensul că el, ca adult, va impune sarcinile, atitudinea, abordarea și chiar răspunsul elevilor la solicitări. Autoritatea și puterea sunt două atitudini diferite de care poate da dovadă un profesor și nu trebuie confundate; din punctul meu de vedere, autoritatea este necesară, puterea este un abuz. Puterea presupune supunerea prin forță, profesorul deține mijloacele supunerii elevului și îl obligă să își asume o anumită conduită sau să învețe. Mai ales elevii pentru care nota reprezintă o țintă în sine se vor supune puterii profesorului, însă acesta, cu siguranță, nu va crea simpatii. Deseori, profesorii care construiesc o relație bazată pe putere cu elevii „se bucură” de autoritate și printre colegi, nu suferă să fie contraziși și sunt obișnuiți să pună în umbră voința celorlalți. În relație cu elevii, recurg deseori la amenințare, constrângere de orice fel, pedeapsă de orice fel. În schimb, autoritatea se va baza întotdeauna pe argumente raționale, situații plauzibile și conștientizare.
În clasă, granița dintre autoritate și putere este foarte fină.
Pentru ca un profesor să nu depășească limita autorității și să fie tentat să creeze o relație de supunere cu elevii săi, el fiind cel puternic, este necesară o permanentă supraveghere a propriilor reacții și atitudini. Autoanaliza și autocorectarea sunt condiții necesare pentru ca această graniță să nu fie depășită.
În primul rând, corectitudinea față de elevi trebuie păstrată în orice condiții. A nedreptăți un caracter în formare înseamnă a crea anumite frustrări care, mai devreme sau mai târziu, vor influența evoluția, vor pune în umbră anumite calități, vor scădea stima de sine și vor genera o personalitate neproductivă.
Între cadrul didactic și elev trebuie să existe o permanentă colaborare. Spre exemplu, toată nostalgia pentru vechile constante ale relației dintre profesor și elev este nejustificată, având în vedere faptul că elevul se temea să ceară o explicație suplimentară, era un semn de nesupunere, în foarte multe dintre contexte, care atrăgea oprobiul elevului. În mod firesc, tot ceea ce ține de înțelegerea lecției este supus analizei detaliate la ora unui cadru didactic ce își propune această finalitate a demersului său.
O oră adaptată însușirii competențelor va avea profesorul drept coordonator. Clasa este echipa lui, grupul cu care construiește și de ale cărui particularități va ține cont în orice moment. Nu întotdeauna ceea ce planificăm acasă se va regăsi și în demersul didactic; din acest punct de vedere, noi, dascălii, trebuie să ne luăm în considerare faptul că factorul uman este întotdeauna imprevizibil, și noi înșine putem fi imprevizibili. Profesorul trebuie să știe sau să învețe să gestioneze elementele specifice contextului educațional: el este în același timp specialist, consilier, planificator, evaluator, moderator al demersului său.
Un aspect important al relației cu elevul este libertatea care trebuie acordată acestuia.
Libertatea nu se confundă cu pasivitatea la ora de curs, neparticiparea, asumarea unei atitudini persiflante ș.a. Un elev care se simte liber într-un context educațional se manifestă autonom, creativ, cooperant, comunicare, antrenat, participant. Elevul care se simte liber va conștientiza și va căuta propriul câștig intelectual.
Este perspectiva unui dascăl asupra procesului instructiv-educativ. Perspectiva elevului nu este de neglijat, având în vedere faptul că fiecare dintre membrii unui grup va avea propria reacție față de reguli și autoritate. Cert este că relația dintre cadrul didactic și elev nu prezintă decât puține constante (obligatorii) și este în continuă transformare, în funcție de vremurile pe care le trăim.
Bibliografie
Enache, Roxana (2016). Roluri şi responsabilităţi în relaţiile educaţionale. În: Revista de Pedagogie, nr. LXIV din 2016.
Stan, Emil (2009). Managementul clasei. Iași: Editura Institutul European.