Studierea managementului conflictelor este tot mai abordată în managementul instituțional și al resurselor umane, deoarece contribuie la o mai bună cunoaștere a comportamentelor individuale și în grup în cadrul unei organizații și este cauza principală a stresului. Conflictul apare, în general, ca o formă a interacțiunii umane prin care doi sau mai mulți membri ai unui grup sau ai unor colectivități intră în dezacord total sau parțial asupra unor probleme.
Conflictul este amestecul intențional al unui om sau al unui grup în eforturile de realizare a scopurilor unui alt grup, deoarece scopurile celor două părți sunt de cele mai multe ori incompatibile. Situațiile conflictuale sunt utilizate ca strategii importante de obținere a unui rezultat mai bun în progresul celorlalți. Perspectiva clasicilor științei manageriale prezintă conflictul ca un lucru rău, determinat de lipsa înțelegerii dintre oameni și de relațiile interpersonale deficitare.
Termenul „conflict” provine de la verbul latinesc confligo, -ere – „a se lupta”, „a se bate” între ei. Multe dicționare definesc conflictul prin termeni similari violenței, ca: disensiune, fricțiune, dispută, ceartă, scandal, luptă, război. În general, conflictul apare ca o formă a interacțiunii umane prin care doi sau mai mulți membri ai unei colectivități intră în dezacord total sau parțial asupra unor probleme. Conflictul este amestecul intențional al unui individ sau al unui grup în eforturile de realizare a scopurilor unui alt grup, deoarece scopurile celor două părți sunt de cele mai multe ori incompatibile — realizarea scopului de către una dintre părți face imposibilă realizarea acestuia de către cealaltă parte.
Ulterior, conflictul a început să-și lărgească semnificația, incluzând și ideea de interdependență, colaborare, câștig-câștig, alături de cea exclusiv antagonică. Conflictul este „o situație în care oamenii interdependenți prezintă diferențe în ceea ce privește satisfacerea nevoilor și intereselor individuale și interferează în procesul de îndeplinire a acestor scopuri”.
În instituțiile de învățământ, conflictele sunt prezente atât în interiorul diverselor categorii de resurse umane care reprezintă instituția — elevi, studenți, personalul didactic, personalul didactic auxiliar și personalul administrativ —, cât și între aceste grupe, între instituție (grădiniță, școală sau universitate) și familie, sau între instituție și comunitatea locală.
Conflictele în cazul elevilor au la bază, de regulă, competiția neloială, dorința de afirmare cu orice preț, invidia, antipatia reciprocă, nepotrivirile de caracter, lupta pentru dominarea grupului de elevi — clasă, an de studiu, școală, facultate. Nu lipsesc însă nici cauze precum existența unor convingeri și opinii diferite, a unor valori diferite, deosebiri în plan temperamental și cultural, situația financiară a părinților sau condițiile social-culturale și situația defavorizată a familiei. Cele mai frecvente situații defavorizate vizează copiii din familii vulnerabile — copilul orfan, copilul adoptat, copilul cu părinți agresivi —, copiii care nu au frecventat grădinița, precum și cei dezavantajați din cauza unor fenomene neurovegetative, cum ar fi bâlbâiala, turuitura sau pelticea.
În cazul conflictelor dintre elevi în școală, se procedează în conformitate cu prevederile regulamentului școlar, fără a exclude însă dialogul și medierea părților aflate în conflict și fără a ocoli familiile elevilor implicați.
Procesul educațional este un act de comunicare didactică, iar aceasta presupune întâlnirea celor doi actori — educatorul și educatul —, în care fiecare și-a asumat un rol bine definit. Comunicarea constituie o necesitate și o activitate socială. O comunicare corectă presupune o flexibilitate a rolurilor, o interacțiune și nu o simplă transmitere, deoarece comunicarea sprijină atât o mai bună cunoaștere de sine, cât și cunoașterea celorlalți. Mai mult, aceste două tipuri de cunoaștere sunt interdependente: atunci când îi cunoaștem pe ceilalți în procesul de comunicare, ne cunoaștem simultan propria ființă, învățăm cum ne influențează ceilalți și măsura în care îi influențăm, la rândul nostru.
De aceea, a fi profesor înseamnă nu numai a poseda cunoștințe de specialitate, ci și capacitatea de a le transpune și traduce didactic, adică posibilitatea de a ști ce, cât, cum, când, în ce fel, cu ce și cui oferi. Altfel spus, transformările profunde care au loc în sfera învățământului românesc determină oamenii de la catedră să-și analizeze și nuanțeze continuu experiența acumulată, să o adapteze la cerințele actualei societăți și mai ales la condițiile concrete întâlnite la clasă. Prin urmare, sarcina dirijării traseului educațional al elevului revine școlii, implicit învățătorului, pe parcursul ciclului primar, care trebuie să-l informeze și să-l familiarizeze cu diverse domenii ale cunoașterii, dar și să-l formeze în spiritul cerințelor societății.
Toate acestea se pot realiza doar prin învățare, deoarece, așa cum bine știm, activitatea principală a copilului școlar este învățarea, iar învățarea are loc prin comunicare. Între cele două procese, legătura este indisolubilă. Copilul învață comunicând cu învățătorul și cu colegii și, învățând, comunică cu ei. Învățătorul îi învață pe copii comunicând cu ei, iar copiii îi comunică învățătorului dacă ceea ce a vrut să-i învețe i-a și învățat. Nu există act de învățare al elevului în care să nu fie implicată comunicarea: cu învățătorul, prin prezența lui fizică sau simbolică; cu alte generații și cu lumea, prin conținuturile cognitive; cu semenii, prin comportamente sociale; cu sine, prin reflecție asupra Eu-lui propriu.
Așadar, școala este o organizație socială care produce învățare, care reproduce normele și valorile deja existente, dar, în același timp, stimulează inovația și progresul care influențează și transformă viața membrilor săi. Tot școala modelează comportamentul uman prin instituirea unor reguli a căror respectare este sancționată prin recompense și pedepse. Nu în ultimul rând, școala presupune prezența unui mare număr de indivizi care acționează în vederea atingerii unor scopuri comune.
Viața organizației școlare nu se rezumă doar la activitățile desfășurate, ci se referă și la stările subiective trăite de indivizii implicați în aceste activități. Fiind implicați în atingerea unor scopuri comune, membrii școlii interacționează, iar din interacțiunea lor rezultă trăiri oscilând între satisfacție și insatisfacție, încredere și dezamăgire, curaj și descurajare etc. Aceste trăiri influențează în mare măsură bunul mers al școlii, de aceea ele nu trebuie neglijate, deoarece de multe ori pot avea ca și consecință apariția iminentă a unor conflicte, care pot avea uneori ca efect diminuarea eficienței procesului de învățământ.
Înainte de a vorbi despre conflict, trebuie subliniat faptul că și comunicarea este un proces cu care ne confruntăm în fiecare zi și că, altfel spus, conflictul este un „ingredient” cotidian al experienței noastre de viață — o dimensiune esențială a comunicării. În conflict se intră cu ușurință, dar ieșirea este mult mai dificilă, așa cum unii oameni par să știe doar să provoace conflicte, iar alții știu să le și rezolve.
Obiectivele studiului sunt:
- identificarea stărilor conflictuale;
- clarificarea concepțiilor privitoare la conflict;
- identificarea surselor de conflict;
- cunoașterea principalelor tipuri de conflict;
- analiza și întocmirea hărții conflictului;
- înțelegerea factorilor de stres în gestionarea conflictelor.
Comunicarea în cazul conflictelor dintre elevi joacă un rol deosebit, deoarece o bună comunicare poate duce la aplanarea unor conflicte, în timp ce o comunicare defectuoasă le poate accentua sau chiar extinde.
Bibliografie
- Abric, J.-Cl., Psihologia comunicării: teorii și metode, Editura Polirom, Iași.
- Anghel, Petre, Stiluri și metode de comunicare, Editura Aramis, București, 2003.
- Maior, Corneliu, Management educațional, Editura „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2011.
- Faber, A., Mazlish, Elaine, Comunicare eficientă cu copiii, acasă și la școală, Editura Curtea Veche, București, 2002.
- Iucu, Romițǎ, Managementul clasei de elevi, Editura Polirom, Iași, 2009.
- Țînică, S., Petrovai, D., Comunicare și managementul conflictului, Centrul de Resurse ARES, Cluj-Napoca, 1997.