În evoluția vieții pe Terra, ființa umană a atins cel mai înalt grad de dezvoltare, iar societatea este suprasistemul cel mai bine organizat în cadrul biosferei.
Managementul este „arta de a înfăptui ceva împreună cu alți oameni” (Mary Follet), mai precis, reprezintă ansamblul activităților de organizare, conducere și gestiune a unui sistem (social, politic, economic, cultural, educațional, medical, ecologic) în scopul atingerii unor obiective.
Această definiție subliniază rolul esențial al factorului uman în diverse domenii de activitate:
- administrarea proiectelor comunitare și a instituțiilor publice;
- gestionarea companiilor și a resurselor financiare;
- organizarea instituțiilor de învățământ și a programelor de studiu;
- coordonarea spitalelor și a serviciilor de sănătate.
Se pot distinge cinci funcții ale managementului, și anume:
- previziune – stabilirea obiectivelor organizației pe termen scurt, mediu și lung;
- organizare – constituirea sistemului conducător, a celui condus și a legăturilor dintre acestea;
- coordonare – ansamblul proceselor prin care se armonizează deciziile managerului cu acțiunile subordonaților;
- antrenare – ansamblul acțiunilor prin care un manager influențează activitățile colaboratorilor pentru atingerea obiectivelor stabilite prin satisfacerea nevoilor care îi motivează;
- control și evaluare – ansamblul acțiunilor de verificare operativă și postoperativă a rezultatelor organizației, de analiză a structurii acesteia și a modului de funcționare, pentru identificarea abaterilor de la obiectivele și standardele prestabilite, stabilirea cauzelor care le-au generat și adoptarea măsurilor necesare menținerii organizației în echilibru dinamic.
Prin deciziile adoptate de sistemul de conducere (format din manager și consiliul de administrație) se asigură folosirea resurselor umane, materiale, financiare și informaționale ale organizației pentru atingerea optimului structural și funcțional.
Complexitatea managementului rezidă în multitudinea de metode, obiective, relații și restricții pe care le implică, precum și scara la care se aplică, având în vedere ierarhizarea conducerii pe trei niveluri:
- nivelul strategic (de top) – angajează întreaga organizație pe un interval mare de timp;
- nivel tactic (funcțional) – realizarea obiectivelor derivate din obiectivul general;
- nivel operativ –organizarea și conducerea activităților pentru atingerea obiectivelor prestabilite.
Este posibil să asistăm în deceniile următoare la trecerea omenirii într-o nouă epocă istorică, cea a psiho-informaticii, în care inteligența ființei umane va beneficia din plin de noi oportunități, pe măsura implementării tehnologiei 5 G și a utilizării inteligenței artificiale, factori ai dezvoltării cu impact deosebit asupra standardului de viață, sănătății, educației, culturii, modului de acțiune și de gândire, telecomunicațiilor și schimbului de idei novatoare la scară planetară, managementului și organizării vieții pe Terra. Disciplinele conducerii (management, marketing, teoria sistemelor, teoria deciziei, cercetarea operațională, ergonomia, cibernetica, informatica economică, futurologia) vor fi regândite și adaptate permanent la progresul tehnicii și tehnologiei. Automatizarea și robotizarea proceselor de producție vor permite ființei umane să se dedice cu prioritate activităților creative, a cercetării fundamentale și aplicative, a realizării unor programe informatice pentru administrarea eficientă a diverselor domenii de activitate, de la unități administrative, economice, sanitare și educaționale, până la politici locale, regionale, continentale sau la scară planetară. Pe de altă parte, va rămâne timp suficient pentru activități educative și recreative, deviza unui stil de viață sănătos și împlinit fiind cunoscută expresia latină „mens sana in corpore sana” (o minte sănătoasă într-un corp sănătos).
Sintagma „omul este măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras) trebuie completată cu afirmația “societatea este măsura devenirii vieții pe Terra”.
Proiectul de formare a omului într-o societate a cunoașterii vizează trei aspecte: individual (împlinirea vocaţională prin cultură), interindividual (echilibru moral-relaţional) şi social (afirmarea prin competenţă profesională).
Problematica pregătirii pentru viață a tinerilor are semnificaţii majore în devenirea unui popor, pentru a preveni “şocul viitorului” în condiţiile dezvoltării exponenţiale a ştiinţei, a schimbării modului de acţiune umană şi a integrării economiilor naţionale la scară mondială.
Managementul educaţional trebuie bazat pe următoarele principii:
- principiul managementului democratic care presupune descentralizarea organizatorică şi decizională, stimularea iniţiativei creatoare pentru găsirea soluţiilor valoroase de conducere;
- principul îmbinării conducerii şi răspunderii personale cu conducerea şi răspunderea colectivă;
- principiul promovării personalului didactic pe criterii de competenţă, eliminându-se relaţiile neprincipiale şi aranjamentele pe traiectoria profesională;
- principiul operativităţii în conducere, având în vedere că orice decizie îşi atinge scopul dacă este bine gândită şi luată la momentul potrivit;
- principiul deontologiei conducerii, care presupune competenţă, conştiinţă, probitate etică şi profesională, respect şi receptivitate faţă de opiniile, sugestiile şi chiar criticile celorlalţi;
- principiul motivării factorilor implicaţi care presupune, printre altele, acordarea gradaţiilor de merit în funcţie de pregătirea, contribuţia şi rezultatele obţinute de cadrele didactice;
- aprecierea oamenilor valoroşi şi antrenarea acestora în luarea deciziilor.
În contextul unui management de tip democratic-participativ, se impune aplicarea teoriei generale a sistemelor pentru cunoaşterea interacţiunilor dintre cele şapte componente ale organizaţiei şcolare.
Dinamica importanţei acordate fiecărei componente supuse analizei organizaţionale pune în evidenţă eficienţa managementului în evoluţia unităţii şcolare. Într-o organizație educațională, orice manager are în vedere:
- Elevul este subiectul principal al procesului educaţional din şcoală.
- Cadrul didactic are marea responsabilitate de a forma personalităţi în devenire.
- Sistemul, ca ansamblu de elemente în interacţiune dinamică, are menirea de a dezvolta unitatea şcolară şi de a optimiza procesul de învăţământ.
- Structura reprezintă relaţiile de interdependenţă relativ stabile, repetabile dintre elementele componente ale unităţii şcolare.
- Strategia oferă oportunităţi pentru a construi o viziune unificatoare asupra organizaţiei şcolare.
- Conducerea, prin profesionalism şi competenţă, asigură coeziune și rigoare în circuitul interacţiunii elev-profesor-director.
Strategia dezvoltării şi obiectivele manageriale au la bază următoarele direcţii de acţiune:
- colaborarea cu familia, unităţile economice, administraţia locală şi inspectoratul şcolar pentru stabilirea ofertei educaţionale şi realizarea planului de şcolarizare;
- ridicarea calităţii vieţii şcolare la nivel structural şi funcţional, prin organizarea optimă a activităţii instructiv-educative, financiar-contabile şi administrative;
- dezvoltarea bazei tehnico-materiale la nivelul exigenţelor actuale prin finanţare bugetară şi extrabugetară (sponsorizări, donaţii, surse de venituri realizate din gospodărirea eficientă a patrimoniului şcolii);
- deschidere pentru lărgirea universului cultural prin participare la proiecte europene.
Deosebit de importante în acțiunea managerială de modelare cu responsabilitate a unor tineri sănătoși și creativi pentru integrarea pe deplin într-o societate dinamică și competitivă sunt rolurile de bază ale cadrului didactic: planificare, organizare, comunicare, conducere, coordonare, îndrumare, motivare, consiliere, control şi evaluare.
Dascălii cu vocaţie profesională, preocupaţi de propria pregătire psihopedagogică şi de specialitate, se pot adapta uşor la noile cerinţe prin realizarea unor lecţii atractive, susţinute de un material didactic adecvat, extinderea strategiilor activ-participative, centrate pe metodologia operaţionalizării obiectivelor şi pe criterii de performanţă, armonizarea tehnicilor de evaluare predictivă, formativă şi sumativă, tratarea interdisciplinară şi transferul cunoştinţelor într-un cadru motivaţional cu deschidere către viaţă.
Modernizarea proceselor educaționale presupune implicarea cu responsabilitate a cadrelor didactice în modelarea tinerei generații prin strategii eficiente, care să pună în valoare particularitățile și interesele elevilor. Este important ca profesorul să-şi adapteze stilul de predare la stilul de învăţare al elevilor pentru realizarea cu succes a competenţelor educaţionale.
Un element important în aplicarea teoriei inteligenţelor multiple la clasă este cunoaşterea profilului de inteligenţă a elevilor, aflarea “punctelor tari” și “punctelor slabe” fiind necesară pentru stabilirea strategiilor de diferenţiere şi individualizare.
Deşi nu există o reţetă general valabilă, dascălii veritabili analizează și stimulează disponibilităţile multiple ale elevilor de a înţelege şi de a valoriza propria personalitate prin diverse modalități de predare-învăţare-evaluare, precum: portofolii, proiecte, hărţi conceptuale, interviuri, studiu de caz etc. Trecerea de la tradiţie la inovaţie, personalizarea actului educational prin diversificarea metodelor interactive, adaptarea curriculumului şcolii la mediul socio-cultural, aplicarea teoriei inteligenţelor multiple, pentru a diversifica abilităţile specifice de a interacţiona eficient cu lumea, constituie puncte de reper în abordarea diferenţiată a conţinutului învăţământului, cunoaşterea elevilor şi a disponibilităţilor acestora de învăţare.
Demersul managerial trebuie să aibă ca finalitate corelarea resurselor materiale, financiare şi umane în structuri organizaţionale optime pentru formarea cu costuri minime a unor tineri responsabili, autonomi şi creativi, dotaţi cu scheme operaţionale flexibile şi cunoştinţe de bază, pentru a face faţă situaţiilor impuse de viaţă. În scenariile didactice, profesorii cu vocație se bazează pe principii didactice eficiente în procesul educaţional: însuşirea conştientă şi activă a cunoştinţelor, intuiţia, îmbinarea teoriei cu aplicaţiile practice, însuşirea temeinică a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, sistematizarea şi continuitatea, tratarea individuală a elevilor. Indiferent de disciplina predată, o lecţie activă se sprijină pe metode şi procedee active care să insufle elevilor motivaţia de a dobândi cunoştinţe noi, pe cât posibil printr-un studiu activ, intensiv.
Profesorul trebuie să cunoască mecanismele şi finalităţile învăţării pentru a regiza lecţii atractive, de înaltă ţinută ştiinţifică. Trebuie să corecteze eventualele disfuncţionalităţi care apar în demersul didactic printr-o permanentă conexiune inversă.
Originalitatea sa în optimizarea actului educaţional se manifestă în alegerea conţinutului cerut de programa şcolară, a metodelor de predare activ-participative, centrate pe elev, a mijloacelor de învăţământ eficiente realizării obiectivelor propuse, dar şi a relaţiilor stabilite cu elevii într-un cadru motivaţional interactiv, de trăiri cognitive intense, bazate pe fluxuri informative bidirecţionale între educator şi educat.
Din sistemul metodelor de învăţământ, fac parte:
- metode de comunicare verbală – expozitive (povestirea, explicaţia, prelegerea şcolară) și interogative (conversaţia, dialogul) ;
- metode de comunicare scrisă (munca cu manualul, studiul de text) ;
metode de explorare a realităţii – în mod direct (învăţarea prin descoperire, observarea independentă, experimentul didactic, studiul de caz) sau în mod indirect (demonstraţia, problematizarea) ; - metode de acţiune – operaţionale sau instrumentale (exerciţiile, lucrările de laborator, lucrările practice, tema de cercetare sau proiectul) ;
- metode de evaluare – observare curentă, chestionare orală, control prin lucrări scrise, lucrări practice, aplicarea de teste, verificarea cu ajutorul unor mijloace tehnice, examenele.
Spre deosebire de învățământul tradițional – bazat pe discipline studiate separat – educația STEM (Science, Technology, Engineering and Mathematics) este o abordare interdisciplinară și multidisciplinară a învățării centrată pe elev, care înglobează elemente din știință, tehnologie, inginerie și matematică. Este o metodă activă și aplicată de “învățare prin a face”, de formare a competențelor și de stimulare a creativității prin joacă, observare, interacționare, experimentare, formularea de ipoteze, evaluarea erorilor, realizarea de proiecte, prezentarea unor concluzii.
Scopul educației STEM este pregătirea tinerilor pentru cariere de succes într-o societate dinamică, marcată de știință, tehnică și tehnologie, în care sunt capabili să găsească soluții eficiente la diverse provocări ale secolului nostru.
În acest sistem de educație personalizată, se ține seama că fiecare elev învață diferit și are anumite interese, fiind încurajat să-și aleagă tema potrivită cu nivelul de cunoștințe și ritmul propriu de învățare, să lucreze în echipă și să facă schimb de informații, să formuleze idei novatoare și să gândească critic, să aplice conceptele teoretice în practică și să abordeze multidisciplinar probleme din mediul sociocultural în care trăiește.
Dintre dezavantajele educației STEM se menționează: nu există un set de reguli și obiective suficient de riguroase, necesită mult timp din partea elevilor și a profesorilor, se pune accent doar pe abilitățile științifice și tehnice, fiind neglijate științele umaniste și arta.
Se poate afirma că educația trebuie adaptată permanent la schimbările din societate, care este marcată profund de progresul fără precedent al științei, tehnicii și tehnologiei.
Se remarcă eficienţa metodelor activ-participative, de implicare totală a elevului în actul învăţării. Nu trebuie neglijată nici evaluarea, ca înlănţuire de operaţii de măsurare, apreciere şi decizie, esenţiale pentru determinarea progreselor la învăţătură, conducerea procesului de învăţământ şi perfecţionarea lui continuă. De asemenea, conexiunea inversă (feedback) este o componentă operaţională importantă care asigură controlul de retur (retroacţiune).
Evaluarea trebuie să reprezinte nu numai o cuantificare formală a progresului şcolar, ci şi un etalon de reflecţie asupra calităţii procesului educaţional, un feedback pentru fiecare dascăl de a-şi îmbunătăţi modul de predare. Elevul, la rândul său, trebuie să înţeleagă şi să accepte evaluarea, să fie corect informat asupra progresului şcolar, să fie pus în situaţii de competiţie pentru a-şi cunoaşte nivelul de pregătire. Scopul urmărit este ca elevul să devină un partener activ al scenariilor regizate de către profesor, să participe la propria educare şi pregătire pentru integrarea în societate.
Deplasarea accentului de pe latura informativă a evaluării pe cea formativă, constituirea băncilor de itemi la nivel naţional, promovarea unor criterii obiective de performanţă corelate cu oferta educaţională reprezintă teme de reflecţie pentru factorii decizionali.
Într-un cadru motivaţional adecvat, bazat pe feedback, bacalaureatul constituie momentul adevărului pentru evaluarea calităţii vieţii şcolare și a managementului educaţional.
În perspectivă, nu trebuie neglijat rolul important al comunităţilor locale în stabilirea curriculum-ului opţional în funcţie de necesităţile economice, direcţiile de dezvoltare şi aspiraţiile pe termen mediu şi lung al devenirii umane.
Natura complexă a procesului de evaluare se manifestă la nivel operaţional, dar şi în câmpul semantic al termenului, se poate analiza ca bilanţ cantitativ sau ca judecată calitativă.
Cuvântul „deontologie” a fost introdus de J. Bertham în lucrarea sa „Deontologia sau ştiinţa moralei” (1834) pentru a face distincţia dintre ceea ce există şi ceea ce trebuie respectat. Evoluţia ulterioară a deontologiei a căpătat noi semnificaţii pe măsura exercitării profesiunilor şi a diversificării activităţilor umane. În particular, deontologia evaluării se raportează la un set de valori morale cu rol esenţial în procesele educaţionale.
În contextul creşterii calităţii actului educaţional, deontologia procesului de evaluare se află într-o relaţie profundă cu codul deontologic al profesiei de educator. Obiectivitatea evaluării presupune ca educatorul să se detaşeze de abordările sau interpretările personale pentru a nu distorsiona procesul de măsurare a rezultatelor obţinute de elevi.
Erorile subiective de evaluare pot apărea prin efect halo, stereotipii, efect de contrast, efect de proximitate, ecuaţia personală a evaluatorului şi efectul de similaritate, tendinţa plasării centrale a rezultatelor evaluării şi a restrângerii de rang. De aceea, se impune abordarea responsabilă a acţiunii de „evaluare a corectitudinii evaluării” (metaevaluare) – punerea procesului de evaluare sub semnul deontologiei prin introducerea unor parametri măsurabili.
În prezent, tehnologia digitală face parte din realitatea educațională prin diverse aplicații de învățare, cursuri online, sisteme de evaluare digitală, laptopuri, tablete, internet de mare viteză, table interactive, ajungîndu-se la procesarea informației cu ajutorul unor instrumente bazate pe inteligența artificială. Adaptarea învățământului la provocările tehnologiei informației și a comunicațiilor a fost luată în considerație de Comisia Europeană în Planul de acțiune pentru educația digitală 2021–2027, care stabilește obiectivele pentru o educație digitală de calitate, incluzivă și accesibilă.
Dintre avantajele digitalizării educației se menționează: accesul rapid la informație și la diverse resurse educaționale, flexibilitatea programului de studiu, învățare personalizată și în ritm propriu, interactivitate și eficiență prin instrumente multimedia care stimulează interesul elevilor și studenților. Școala de mâine trebuie să devină un mediu sociocultural diversificat, plăcut și sigur, care poate fi extins din spațiul fizic până la nivel de realitate virtuală, pe măsură ce participanții vor dispune de echipamente moderne pentru documentare, comunicare și colaborare online, formarea competențelor și exersarea imaginației pentru a crea conținut digital, analiza critică a mesajelor și relaționarea cu persoane având interese similare, promovarea valorilor morale și a conduitei civilizate, evitarea situațiilor conflictuale și a manipulărilor, protejarea datelor personale pentru a nu se expune la riscuri.
Într-o exprimare sugestivă, pe traiectoria evolutivă a formării competențelor culturale, științifice, tehnice și tehnologice, tânărul trece cu pași mărunți spre un model de viață adaptabil și perfectibil, de la obișnuit și previzibil la necunoscut, pe care trebuie să-l descifreze, de la libertate și inocență la normele de conduită socială, fiind dirijat cu grijă de către părinți, cadre didactice, autorități locale și alți factori din mediul sociocultural în care trăiește. Se poate face trimitere la „Mitul Peșterii“, alegoria lui Platon în care descrie sugestiv iluminarea spirituală prin trecerea de la ignoranță (lumea umbrelor, a aparențelor, a percepțiilor imperfecte) la cunoaștere prin rațiune (lumea inteligibilă, a Formelor reale sau Ideilor).
Subscriu la afirmaţia lui Kant: „Omul nu poate ajunge om decât prin educaţie”. Această nobilă activitate începe în familie, se dezvoltă în şcoală şi se adaptează permanent la mediul în care trăieşte fiinţa umană. Să nu se uite că investiția în educație este cea mai rentabilă, iar omenirea înseamnă cei ce suntem, cei care au fost și cei care se vor naște pe Terra sau poate într-un alt habitat uman din Sistemul solar.
Bibliografie
1. Cezar Bârzea, Arta și știința educației, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995
2. Florica Orțan, Management educațional, Editura Trei, București, 2021
3. Ioan Cerghit, Sisteme de instruire şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii, Editura Aramis, București, 2004
4. Romeo Poenaru, Deontologie generală, Editura Erasmus, București, 1992
5. Romiță Iucu, Managementul clasei de elevi, Editura Polirom, Iași, 2006