Să fii profesor de matematică într-o comunitate vulnerabilă înseamnă să înțelegi, înainte de orice ecuație, că te lupți cu o necunoscută mult mai mare: viitorul unor copii care pornesc în viață cu un bagaj social și economic extrem de greu de purtat. Zilnic, pășesc în sala de clasă și mă întâlnesc cu priviri curioase, dar adesea obosite, ale unor elevi care vin din familii de romi unde alfabetizarea este, din păcate, o barieră încă prezentă între generații.
Părinții lor, oameni care nu au avut șansa de a învăța să citească, să scrie sau să socotească, își privesc copiii cu un amestec complex de mândrie și neîncredere. Pe de o parte, speră la un trai mai bun pentru ei, dar pe de altă parte, nu știu cum să îi susțină concret, ba chiar, uneori, devin primii care îi descurajează, fără să realizeze că astfel le limitează orizontul de posibilități. În acest context, rolul profesorului depășește granițele simplei transmiteri de cunoștințe; el devine un arhitect de destine într-un spațiu în care educația este singura punte peste prăpastia sărăciei.
Nucleul activității mele, mai ales din perspectiva de diriginte, este lupta continuă de a-i convinge pe acești tineri că școala nu este timp pierdut, ci singura lor investiție sigură. În aceste medii, presiunea supraviețuirii este imediată și brutală. Mulți elevi, deși înzestrați cu o inteligență nativă sclipitoare, se întorc zilnic într-un climat care le subminează eforturile, unde studiul este privit ca un lux inutil. Apare astfel tentația muncii timpurii, acel miraj al „venitului rapid” care promite rezolvarea lipsurilor de astăzi, dar care îi condamnă la aceleași greutăți și mâine. „De ce să mai stau la școală, doamna profesor, când pot să muncesc și să câștig bani acum?” – este o întrebare care necesită mai mult decât un răspuns teoretic. Trebuie să am răbdarea de a le demonta logica greșită a câștigului imediat, explicându-le că banii de astăzi, obținuți prin abandonul școlar, reprezintă de fapt prețul propriei lor libertăți pe termen lung.
Matematica este instrumentul perfect pentru această transformare. Ea nu este doar un set de reguli abstracte, ci un antrenament pentru minte, o modalitate de a învăța să privești lucrurile rațional și de a analiza riscurile cu precizie. O minte antrenată matematic începe să funcționeze diferit în fața haosului; logica îi oferă elevului singurul punct de sprijin stabil. Această capacitate de a gândi structurat îi ajută pe copii să nu se lase păcăliți de promisiuni deșarte și să caute soluții acolo unde ceilalți văd doar fundături. Le spun mereu că rațiunea este cea care ne oferă demnitate, indiferent de punctul din care plecăm în viață.
Cea mai vie dovadă că acest efort merită orice sacrificiu este povestea a doi frați pe care i-am întâlnit în activitatea mea. Ei reprezentau definiția vulnerabilității: crescuți doar de tatăl lor, într-o modestie care ar fi putut frânge orice ambiție, fără resurse materiale elementare sau liniște pentru studiu. Cu toate acestea, au înțeles că mintea este singura avere care nu poate fi confiscată. Au muncit enorm, individual și silențios. Veneau cu temele făcute pe colțuri de pagină și nu se lăsau bătuți până nu înțelegeau fiecare concept. Astăzi, amândoi sunt studenți la facultăți tehnice, unul la automatică, celălalt la construcții. Au rupt lanțul. Au demonstrat că determinarea, susținută de un cadru didactic care crede în ei, poate rescrie destinul. Acești copii nu au avut nevoie de milă, ci de cineva care să le arate că sunt capabili și că drumul, oricât de greu, merită străbătut.
Concluzii
Experiența pedagogică în medii educaționale vulnerabile relevă necesitatea reconfigurării rolului profesorului de la simplu transmițător de conținut la agent al schimbării sociale. În contextul comunităților cu capital educațional scăzut și presiuni economice intense, predarea matematicii devine un act profund civic: nu doar dezvoltăm competențe cognitive, ci construim capacitatea elevilor de a lua decizii raționale despre propriul viitor, de a rezista manipulării și de a accede la mobilitate socială ascendentă. Această dimensiune extinsă a actului didactic implică strategii care depășesc curriculum-ul formal – este vorba de construirea încrederii în propriile capacități, de deconstrucția narațiunilor familiale și comunitare defetiste, de oferirea constantă a unor modele de reușită accesibile și credibile.
Pentru dezvoltarea instituțională și sistemică, cazurile de succes precum cel al celor doi frați nu reprezintă simple anecdote motivaționale, ci dovezi empirice ale eficacității investiției susținute în educația elevilor din grupuri dezavantajate. Aceste traiectorii educaționale pozitive, de la vulnerabilitate la studii superioare în domenii tehnice, demonstrează că barierele structurale pot fi depășite atunci când profesorii adoptă o postură pedagogică care îmbină exigența academică cu suportul emoțional și mentoratul pe termen lung. Pentru sistemul de învățământ, implicațiile sunt clare: formarea cadrelor didactice trebuie să includă competențe de lucru în contexte multiculturale și de deprivare, politicile educaționale trebuie să recunoască și să susțină această muncă invizibilă dar esențială, iar evaluarea performanței școlare în astfel de medii trebuie recalibrată pentru a reflecta nu doar rezultate absolute, ci și progresul relativ și rezilența demonstrată de elevi și profesori deopotrivă. Educația matematică, în această perspectivă, devine nu doar despre ecuații și teoreme, ci despre construirea echității și a speranței într-o societate mai incluzivă.