Mobilitatea pe timp de pandemie reprezintă o provocare pentru coordonatorii proiectelor Erasmus+, însă aceşti oameni dedicaţi meseriei şi programului nu s-au lăsat învinşi şi au căutat mereu resurse să ducă mai departe munca începută. Fac parte dintr-un grup numeros de WhatsApp de coordonatori de proiecte şi parteneri în proiecte şi am fost martoră în aceşti ani de pandemie la înverşunarea de care dau dovadă cu toţii ca să nu lase pandemia să câştige. Pandemia ne-a făcut mai uniţi, mai puternici, ne ajutăm între noi şi ne ştergem lacrimile. Am fost surprinsă cu câte persoane de pe grup am vorbit la telefon şi câte am învăţat unii de la alţii. Pandemia ne pune piedici în orice moment, dar nu ne lăsăm deoarece nu uităm de ce am scris aceste proiecte, iar misiunea noastră ne dă aripi şi ne face să facem lucrurile să se mişte în sensul în care ne dorim. Nu este uşor, deoarece când România este pe lista verde, celelalte ţări partenere sunt pe lista galbenă sau roşie sau invers. Ne planificăm să facem o mobilitate, apoi în săptămâna viitoare trebuie să amânăm iar pentru că apar noi condiţii, noi restricţii, noi reguli. Noi o luăm din nou de la capăt şi renaştem ca Pasărea Phoenix doar că împreună, la unison, găsind alte soluţii, reinventând roata.
Însă şi când reuşim să finalizăm o mobilitate, este o bucurie imensă şi un zâmbet larg pe faţa tuturor pe care nu îl mai ştergi decât atunci când…se apropie o altă mobilitate şi trebuie să o amâni din cauza pandemiei. Of… câtă muncă depun coordonatorul unui proiect Erasmus +, partenerii săi şi echipele de lucru (planul de monitorizare şi de evaluare, planul de implementare, planul DEOR, evaluări, întâlniri cu echipele de proiect naţionale şi internaţionale, activităţi, promovare, vizibilitate, diseminare, organizare mobilităţi, etc.) şi toată această muncă este recompensată cu participarea la mobilităţi, iar dacă mobilitate nu e, nici recompensă nu e.
Ne-am dorit foarte mult o mobilitate, deoarece atât elevii, cât şi profesorii visau la asta deja de un an, mai ales că este primul proiect Erasmus+ în şcoala noastră de la poalele Meseşului, Şcoala Gimnazială Nr. 1 Buciumi. Şcoala noastră nu este foarte mare şi se află printre şcolile cu un risc ridicat de abandon şcolar din cauza faptului că tinerii au părăsit zona rurală şi s-au mutat la oraş. Avem un număr mare de romi, dar sunt copii buni, cu bun simţ care învaţă fiecare în ritmul lui, iar cadrele didactice din şcoala noastră sunt interesate să găsească metodele potrivite pentru a atrage elevii şi a-i aduce la şcoală. Din cauza instabilității locurilor de muncă ale părinților lor, situația materială a majorității elevilor este deficitară. O bună parte dintre elevi au părinți șomeri, iar unii elevi de etnie romă au locuințe precare și părinții lor nu au un venit permanent care să le asigure o bună educație și a dezvoltare favorabilă.
Trăim într-o societate în care diversitatea este din ce în ce mai importantă. De aceea, este necesar ca elevii noştri să îşi dezvolte comportamente de toleranță și respect față de ceilalți colegi. Fiecare țară are realitatea ei și propriile mijloace de a face față problemelor. Bullyingul printre elevi şi intimidarea celor mai slabi de către cei puternici este un fenomen din ce în ce mai întâlnit în şcolile noastre.
Predând şi la un liceu foarte bun din regiune, am remarcat foarte rapid unele probleme de comportament ale unor elevi şi faptul că există anumite şicanări şi adresări răuvoitoare printre elevi. Nu a fost foarte greu să găsesc cauzele, deoarece copiii copiază mereu ceea ce văd acasă şi mediul familial nu este unul propice pentru unii elevi. Neajunsurile şi faptul că foarte mulţi copii sunt obligaţi să lucreze de mici pentru a-şi întreţine familia antrenează aceste comportamente nedorite. Frustrările lor sunt adeseori cauzate de faptul că familia nu le oferă atenţia şi îngrijirea de care au atâta nevoie, iar şcoala, chiar dacă este un spaţiu ce se doreşte a fi securizant, este locul în care răbufnesc. Reacţiile lor trebuie domolite, domesticite, controlate şi vindecate.
Vindecarea, în viziunea mea, a fost un proiect Erasmus+, o portiţă spre lume, care să ne ajute să cunoaştem necazurile copiilor din cele patru şcoli partenere, să le comparăm (să vedem cine cu ce necaz se confruntă) şi să le oferim acestor copii ocazia să fie incluşi în activităţi interesante la care, din cauza vulnerabilităţilor lor, nu ar avea posibilitatea. De aceea am scris, împreună cu partenerii mei Helena Ramos, din Portugalia, de la Agrupamento de Escolas do Forte da Casa, Sercan Dere, din Turcia, Ogretmen Sukran Bilginer Ozel Egitim Uygulama Merjezi II Kademe şi Filomena Vaia, din Italia, Istituto Comprehensivo Statale Omodeo Beethoven proiectul „Jeu-Empathie-Tolérance-Acceptation-Implication-Motivation-Entente” (JE T’AIME, No. de référence 2020-1-RO01-KA229-080034), proiect de parteneriat strategic Erasmus+.
De când am început proiectul, în septembrie 2020, la fiecare întâlnire, vorbeam despre mobilităţi, dar un an întreg doar am visat la ele. Eu nici nu ştiam cum va fi, la ce să mă aştept. Îmi era doar teamă că nu voi reuşi să organizez mobilitatea. Îmi tot spuneam: „E greu oricum, în pandemie pare imposibil.” În toamna acestui an, am început optimistă şcoala, deoarece eram aproape sigură că elevii, pe care îi sfătuisem în vară să se vaccineze, se vor fi vaccinat. Surpriză! Niciun elev din şcoală nu îşi făcuse vaccinul. Mobilitatea era în noiembrie, am spus că poate se vor vaccina dacă insist, iar răspunsul lor a fost: „Doamna, dacă trebuie să mă vaccinez, mai bine nu merg nicăieri.” Asta înţelegeau ei din experienţa Erasmus+, oricât m-am străduit eu să-i motivez. Am tot cercetat situaţia şi am zis că mergem la risc, mergem cu ei testaţi. Toată lumea a fost de acord şi am început aventura: paşapoarte (din 8 elevi, pe ai căror părinţi am reuşit să îi conving să îi lase, un singur elev avea buletin, iar din ceilalţi şapte, doi nu au reuşit să îşi facă paşaport din diferite motive), procuri, teste (un test pozitiv şi un contact direct).
Destinaţia noastră era Portugalia, pământ necunoscut şi prima destinaţie turistică în afara frontierelor pentru copilaşii noştri. În Lisabona am aterizat pe data de 14 noiembrie, duminică seara, pe la ora 23 obosiţi frânţi, după o călătorie de mai mult de 10 ore. Ne-am instalat în hotel şi am aşteptat cu nerăbdare dimineaţa ca să ne intâlnim cu partenerii. Ne-am întâlnit cu ei la o patiserie la micul dejun. A fost o întâlnire foarte emoţionantă şi plăcută. După 2 ani de muncă digitală împreună, a fost interesant să ne cunoaştem în viaţa reală. Am avut sentimentul că îi cunosc foarte bine şi că toţi sunt recunoscători că ne-am întâlnit.
În prima zi, am avut festivitatea de deschidere la care au participat directorii şcolii, apoi o activitate pe grupe mixte, un atelier. Elevii au construit un turn din 3 materiale: reviste, paie de suc şi scotch, pe care le-au prezentat în faţă. S-a făcut apoi evaluarea iniţială a mobilităţii şi am vizitat şcoala portugheză (bucătăria, sala de sport, curtea, corpurile). După-masă, am plecat să vizităm centrul Lisabonei, pe Rua do Augusta şi Muzeul Lisboa Story Center. Ne-am plimbat pe strada pietonală şi pe malul fluviului. La muzeu, am învăţat despre istoria Lisabonei, despre cutremurul şi tsunami-ul care au pus acest oraş frumos la pământ şi despre reconstruirea sa.
A doua zi, am pornit spre Sintra, la castelul Pena, un castel galben şi faianţat, în vârf de munte, într-o pădure cu plante indigene, diferite de ale noastre, cu multă iederă şi plante pe care noi le-am văzut doar în ghivece. Din castel, o privelişte deosebită, pe de o parte vedeai satul Sintra, pe de altă parte, pădurea şi oceanul. La amiază, am făcut un picnic într-un parc şi apoi am plecat să vizităm satul Sintra şi …oceanul. Am găsit un ocean destul de nervos şi de agitat, dar cu nisip fin, cu cactuşi, cu palmieri şi mulţi surferi. Am oprit să gustăm Pasteis de Belem şi o cafeluţă, într-o cofetărie foarte veche şi drăguţă, în stil tipic portughez, Antiga Confeiteria de Belem, patiserie deschisă în 1837.
A treia zi, a fost foarte productivă, deoarece pozele făcute la castel şi la ocean trebuiau să fie valorificate prin crearea unui padlet de tip jurnal ”Portugal, je t’aime”, la care am contribuit toţi. Am adăugat fiecare participant poze şi impresii din excursie. Am continuat cu o activitate culturală şi am completat fiecare echipă informaţii despre ţara şi cultura sa (literatură, muzică, monumente, gastronomie, cinema). A ieşit un padlet minunat. După-masa, am mers la Oceanariu, am văzut acvariile cu diferite specii de peşti şi amfibieni şi pinguinii.
A patra zi a fost o zi cu activităţi pe tema mobilităţii. Elevii au jucat împreună diferite jocuri de socializare şi de perspicacitate în Sala do Futuro. Apoi, au jucat jocuri digitale Kahoot şi Eduplay pe tema cyberbullyingului şi pe teme culturale.
A cincea zi a fost o zi grea pentru că ştiam că se apropie momentul în care ne vom despărţi, că visul portughez e pe sfârşite. La şcoală, am prezentat padletul şi echipa italiană a prezentat tricourile cu OR –uri cu sfaturi pentru un bun comportament la şcoală şi un video realizat de elevi pe tema cyberbullyingului. Apoi am făcut un panou internaţional cu poze şi obiecte aduse de fiecare echipă din ţara sa, am făcut evaluarea finală a mobilităţii şi festivitatea de distribuire a certificatelor de participare.
Mobilitatea s-a încheiat cu cina festivă la un restaurant brazilian unde am fost răsfăţaţi de ospătari brazilieni cu câtă mâncare ne-am dorit (tradiţie breziliană) şi am ascultat muzică portugheză, braziliană şi chiar românească.