Ce valori ar avea în comun adolescentul de astăzi cu poezia lui Blaga?! O întrebare retorică, desigur, deoarece putem identifica foarte ușor niște fire roșii ce leagă mentalitatea unui tânăr din zilele noastre de spiritul prezent în versurile unui poet modernist din secolul XX.
În primul rând, putem identifica aspirația spre magia iubirii, ce scoate sufletul din cotidianul uneori banal, „profan”, și-l duce într-un spațiu al bucuriei. Ca și Nichita Stănescu, Lucian Blaga este un poet prin excelență al îndrăgostirii și chiar al marilor iubiri. Sub o pojghiță filozofică, metafizică, pulsează seva împărtășirii cu celălalt, componentă nelipsită a aspirației spre un absolut aproape niciodată identificat în proximitate. Există astfel două coordonate majore în textele poetice blagiene și acestea se împletesc, pentru că izvorăsc din aceeași sete universală de sens: iubirea ca o cale de atingere a absolutului și aspirația spre un dincolo care implică întotdeauna iubirea, sub forma erosului și a logosului, cele două constante ce se unesc cu blândețe în firea umană.
Poezia „Izvorul nopții” este o mărturie în acest sens, ochii negri ai iubitei sunt o cale spre nemărginire, „izvorul / din care tainic curge noaptea peste văi / și peste munți și peste șesuri”. Ca și efectul luminii de lună din „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, „noaptea”, ce izvorăște din ochii iubitei și acoperă lumea, potențează misterul, iar acesta face posibil accesul la marile semnificații existențiale, ce sunt dezvăluite progresiv. Oximoronul din finalul textului „Așa-s de negri ochii tăi, / lumina mea.” Fixează, ca într-o efigie, asocierea surprinzătoare a luminii și a întunericului, a familiarului și a necunoscutului.
Dorul blagian este o trăire universală. Departe sau aproape de cel iubit, dorul este o dorință a reîntregirii, „«Mi-așa de dor de tine!» / Așa de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi / pribeag pe-un alt pământ” (Dorul”). Poezia aceasta începe simplu și frumos, surprinzând cu delicatețe apropierea de omul drag, perceput prin toate simțurile: „Setos îți beau mireasma și-ți cuprind obrajii / cu palmele -amândouă, cum cuprinzi / În suflet o minune.” Nu e aici o mitizare obsesivă, nu e o exagerare de moment, ci o reverență plină de grație în fața „minunii” reprezentate de celălalt.
Fata frumoasă în versurile lui Blaga este ca o icoană a feminității eterne, ce trage „omenirea în sus”, ca la Goethe („Eternul Feminin / Ne trage în sus – ne înalță”, tragedia „Faust”.): „O fată frumoasă e / O fereastră deschisă spre paradis.” („Catrenele fetei frumoase”). Ce tânăr de astăzi n-ar fi fascinat de așa o oglindire a perfecțiunii? Amestec de material și nematerial, umbră și lumină, femininul, aflat în zorii devenirii sale, stârnește admirația necondiționată a poetului, așa cum se arată în exclamația retorică „Ce umbră curată / aruncă-n lumină o fată!”.
Tot un elogiu adus feminității, care reconectează lumea cu starea de perfecțiune originară, fiind în același timp un catalizator pentru energia, pentru însuflețirea de a trăi cu entuziasm clipele, găsim în versurile „Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept când te văd, / oare nu e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea-nsetată adânc de viață?” („Lumina”). Eul liric blagian exprimă, cu exuberanța tipică expresionismului, dorința de trăire intensă a vieții, iar iubirea potențează această sete uriașă de împărtășire cu tot ce e uman: „o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi”.
În „Catrenele dragostei”, iubirea este văzută ca o forță miraculoasă prin care omul accede la marile mistere și prin care corpul, materia, se sublimează și devine lumină, ca în versurile: „Dragă-mi este dragostea / care face stea şi stea / din pământurile noastre -/ prin poienile albastre.” Prin metafore transparente („stea și stea”, „pământurile noastre”, „poienile albastre”) poetul transmite un adevăr simplu: prin iubire, oamenii devin mai frumoși.
Într-o zi caniculară de vară, în mijlocul naturii, poetul are revelația că pământul e viu și că este o cutie de rezonanță pentru inima iubitei: „Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu / … și pe sub glii ți-am auzit / a inimei bătaie zgomotoasă” („Pământul”). Ca în mitologia vechilor greci, Mama Pământ este văzută ca o entitate vie ce generează și susține viața, „Pământul răspundea.”.
În al doilea rând, tânărul rebel de azi și dintotdeauna, revoltat împotriva ordinii prestabilite, a autorității reglatoare de ritmuri, va putea aprecia în poezia lui Blaga aparentele paradoxuri, ce sfidează parcă lumea realității. A recompune realitatea după capriciile imaginației, prin imagini poetice de mare forță, e o caracteristică a marilor creatori, care vor să scoată consumatorul de frumos din zona de confort a înțelegerii, invitându-l implicit să fie complice la acest act de „subminare” a comunului, uneori doar schimbând locul de unde să contempli sau să înțelegi.
„Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună”, spune poetul în câteva versuri de acum celebre, intuind, dincolo de timp, o realitate a luminii devenite materie palpabilă. Să pui visul în oglindă cu realitatea și să pledezi pentru veridicitatea primului este, de asemenea, uluitor pentru omul comun, dar nu pentru filozoful Blaga, care a înțeles prin intuiție și experiență directă că „Mai verosimil decât adevărul/ e câteodată un vis”.
Tot în lumea paradoxurilor blagiene ne aduce poezia „Vei plânge mult ori vei zâmbi”, un monolog liric adresat cu franchețe iubitei, o întâlnire de gradul zero între îndrăgostiți, în care iubirea se măsoară în înțelepciunea supremă de a înțelege că celălalt este o sumă a devenirilor sale, o îngemănare a „noroiului” cu „lumina”, din care se va naște perfecțiunea nufărului. Momentul revelației este redat de către îndrăgostit metaforic, neașteptat, îndrăzneț: „Cu gheare de lumină / o dimineață-ți va ucide-odată visul”.
Blaga, un poet al bucuriei, cu o intuiție magistrală pe care doar marii creatori o au, a înțeles că trăirea extatică este un mod de a-ți onora ființa interioară divină, pură, așa cum se arată în versurile: „O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! / Să nu se simtă Dumnezeu / în mine / un rob în temniţă – încătuşat” („Vreau să joc”). Ca în vechile ritualuri mistice din cărțile sacre ale omenirii, aici vocea poetică nuntește parcă cu sinele său prea înalt, suntem în plină comuniune cu absolutul, o aspirație eternă a tuturor ființelor umane. Un adolescent, căutător de modele și excelență, va rezona desigur cu această manifestare exuberantă a unei forme de fericire.
O idee recurentă la Blaga este coincidența contrariilor, dragă lui Mircea Eliade și identificabilă în toate marile culturi, de la greci și romani până la cele contemporane, sub formula coincidentia opossitorum. În teatru, apare sub forma bogomilismului, în drama „Meșterul Manole”, iar în poezie, într-o formă metaforică hiperbolizantă, ne surprinde ideea că raiul își ia lumina de la flăcările iadului, așa cum iubita sfântă, inocentă, este seducătoare prin „voluptatea-ascunsă a păcatului”. Poetul însuși pare că se culpabilizează pentru această viziune: „Sunt beat de lume și-s păgân!”, „ca un eretic”.
Blaga consideră că lumea întreagă e un mister și pledează frecvent în operele sale pentru păstrarea și chiar pentru amplificarea necunoscutului. Dacă iubirea, moartea, viața, sufletul, divinul, tot nu pot fi cunoscute rațional, mai bine adâncim necunoscutul prin contemplare generoasă și smerită („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”), deoarece cunoașterea paradisiacă, rațională, limitează mirajul lumii create, prin căutarea doar la nivelul atomilor, pe când cunoașterea luciferică, poetică, spirituală, amplifică magia, prin metafore revelatorii, ambigue, sau doar prin admirația necondiționată a ceea ce există deja. Iar ființa umană este suprema necunoscută, chiar pentru ea însăși, eul liric privindu-și inima ca pe o scoică, în care „răsună zvonul unei mări necunoscute” („Scoica”).
În poezia majoritar modernistă a lui Blaga, identificăm și certe elemente tradiționaliste. Unul dintre acestea este nostalgia satului mitic, idealizat, văzut ca un depozitar al sacrului, un spațiu în care ritmurile sunt mai lente și oamenii nu mai sunt sub imperiul timpului devorator. Învecinat cu natura eternă, satul preia ceva din veșnicia acesteia, limitând și îmblânzind cumva efemeritatea umanului. „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”, afirmă poetul în „Sufletul satului”, adăugând mai târziu: „Plin este satul de-aromele zeului / ca un cuib de mirosul sălbăticiunii” („Satul minunilor”). Aflat la confluența dintre verdele pădurii și albastrul cerului, două simboluri constante ale permanenței, satul nu poate fi decât o oază în care eul liric își poate adăpa sufletul împovărat de neliniști.
Tot cu satul și cu eternul putem asocia cireșul din poezia „Belșug”. Acesta este un simbol al dărniciei, al preaplinului. Personificat, devine o imagine a izvorului nesfârșit al vieții și al binelui: „Las’să vie, să culeagă, / vara mea rămâne-ntreagă. / Stelele deasupra mea / nimeni nu mi le-a fura!”. Esența pe care „furul” nu o poate lua este exprimată prin metaforele „vara mea”, anotimp al permanentei rodiri, și „stelele deasupra mea”, conexiunea cu un ideal mai înalt, care ține de transcendent.
Lucian Blaga, un poet complet și complex, oferă o lectură fascinantă, intensă prin trăire și estetică prin imagini. Versurile sale se pot citi la masa de lucru pentru a face un eseu demonstrativ, pentru a întocmi o monografie critică, pot fi replici de „agățat” fetele :), dar, de asemenea, se pot citi de plăcere, în tren sau în avion, ca o incursiune în afara timpului și a spațiului.
Blaga, un poet miraculos al luminii, al bucuriei, al descoperirii, al vieții, al comuniunii intense cu natura! Ce adolescent nu s-ar putea îndrăgosti de versurile sale?! Ca și Eminescu, Blaga rămâne în eternitatea sufletului nostru. Un poet de duminică, un poet exemplar!
Bibliografie
„Poezii”, Lucian Blaga, Editura Eminescu, 1988, București