Limba română în context european

Limbile din Europa în sens strict aparţin, în marea lor majoritate, din punctul de vedere al înrudirii dintre ele, unei singure familii lingvistice: marea familie indo-europeană, care însumează peste 95% din locuitorii Europei geografice. Aceasta deosebeşte Europa în sens restrâns de celelalte continente (cu excepţia Australiei), în care există un mare număr de familii de limbi.

Aşa cum se ştie, de la 1 ianuarie 2007, limbile română şi bulgară au devenit, de asemenea, limbi oficiale ale Uniunii Europene, comunitatea atingând numărul de 27 state membre. Uniunea Europeană recunoaşte legătura strânsă dintre limbă şi identitate, precum şi faptul că limba reprezintă expresia cea mai directă a culturii. De aceea, politicile lingvistice au fost elaborate astfel încât să respecte diversitatea lingvistică, să promoveze multilingvismul şi, atunci când este necesar, să protejeze limbile aflate în pericol.

Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a completat şi consolidat prevederile Tratatului de la Maastricht, introducând o serie de drepturi cetăţeniei europene, precum dreptul de a se adresa instituţiilor europene într-o limbă oficială şi de a primi un răspuns redactat în aceeaşi limbă. Totodată, acest tratat a introdus şi principiul general al nediscriminării (egalităţii), prin care Uniunea Europeană poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală.

Multilingvismul a fost creat la data de 1 ianuarie 2007 ca un portofoliu separat pentru a reflecta dimensiunea sa politică în cadrul UE, având în vedere importanţa sa pentru educaţia iniţială, învăţarea continuă, ocuparea forţei de muncă, justiţie, libertate şi securitate.

Portofoliul multilingvismului are o dimensiune orizontală semnificativă, acţionand în strânsă legătură cu alte politici ale Uniunii Europene, cum ar fi cultura, educaţia, comunicarea, politica socială etc. Prin urmare, contribuţia sa la elaborarea şi conturarea politicilor UE – atât cele interne, cât şi cele externe – trebuie analizată în profunzime, iar beneficiile trebuie promovate oriunde este posibil.

În educaţie, spre exemplu, s-au făcut progrese considerabile, deşi nu cu aceeaşi viteză în toate statele, prin punerea în aplicare a planului de acţiune „Promovarea învăţării limbilor străine şi a diversităţii lingvistice 2004-2006”.
Dorinţa românilor de a se integra în Uniunea Europeană prin acomodarea la civilizaţiile occidentale, a dus la o încercare de a elimina barierele lingvistice prin dorinţa de a cunoaşte mai multe limbi, de a călători şi de a realiza un dialog intercultural. Multiculturalismul civic ar putea acorda Europei stabilitatea dorită, permiţând tuturor şi fiecărui individ să atingă satisfacţia deplină de a avea posibilitatea să trăiască, în acelaşi timp, în cadrul unei civilizaţii şi a câtorva mii de culturi.

Progresele făcute în acest domeniu, respectiv apariţia Cadrului European Comun de Referinţă, document ce standardizează procesul de predare/învăţare/evaluare a limbilor străine şi care oferă, în premieră pentru limba română, o descriere sumară a tuturor celor şase niveluri de limbă, dar care, pe de altă parte, atrage atenţia asupra dificultăţilor cu care se confruntă limba română în ipostaza sa de limbă străină, respectiv: inexistenţa unor descrieri detaliate pentru fiecare nivel în parte, lipsa de manuale şi de teste de evaluare care să respecte indicaţiile din Paşaportul lingvistic european, lipsa unei evaluări diferenţiate pe aptitudini, inexistenţa unui document oficial care să stabilească numărul de ore necesare pentru predare/învăţarea conţinuturilor specifice fiecărui nivel.

Într-o Europă a limbilor, româna are o dublă şansă: pe de o parte, aparţine familiei limbilor romanice, pe de altă parte, are numeroase trăsături comune cu diverse limbi europene, ca o consecinţă a variatelor contacte culturale şi lingvistice stabilite în timp. Politicile de integrare lingvistică a României sunt fericit susţinute chiar de identitatea interculturală a limbii române. Cât despre limbile Europei, plurilingvismul este, fără îndoială, baza comunicării eficiente, dar grija pentru cultivarea limbii materne în contextul diversităţii lingvistice şi al globalizării revine exclusiv vorbitorilor ei.

Împrumutul lexical constituie un aspect fundamental al contactului dintre limbi şi e întotdeauna un produs al bilingvismului fără de care nu poate fi conceput şi se realizează atât pe cale directă (contactul nemijlocit între populaţii cu limbi diferite), fie pe cale indirectă (adică prin intermediul cărţilor şi al scrisului).

E uimitor cum, în ultimii douăzeci de ani, limba română, promotoarea limbii franceze, limbă romanică înrudită, se îndepărtează tot mai mult de aceasta, apropiindu-se, ca majoritatea limbilor Uniunii Europene, de limba engleză, devenită un fel de ”lingua franca” prin intermediul căreia poţi comunica mai uşor cu majoritatea statelor europene.
În România locul limbilor moderne a fost întotdeauna încurajat oficial, prin studiu instituţionalizat, iar în particular cunoaşterea cât mai multor limbi, la nivele de performanţă avansată, a reprezentat un element de prestigiu social, lucru explicabil în primul rând prin caracterul relativ zonal al utilizării limbii române.

Oricum, sistemul românesc de învăţământ primar şi secundar a introdus încă din 1965 o ofertă variată de studiu a limbilor de la vârsta de 8 ani (clasa a doua primară) pentru prima limbă şi de la vârsta de 12 ani pentru cea de a doua, elevii şi părinţii putând alege între engleză, germană, franceză, spaniolă şi rusă, cu menţiunea că oferta era mai variată în mediul urban şi, mai ales, în oraşele mari. Engleza a fost una din limbile cele mai populare, iar predarea în şcolile de stat a fost de cea mai bună calitate, cu variaţiile fireşti de la şcoală la şcoală. În învăţământul preuniversitar din România, pentru diferitele segmente de populaţie şcolară, s-au oferit în perioada 1996 – 2005 următoarele limbi fie ca primă limbă de studiu, fie ca limbă secundă: engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, italiană, greacă, japoneză, portugheză şi norvegiană, ceea ce subliniază încă o dată interesul atât al oficialităţilor, dar şi al elevilor şi părinţilor pentru studiul limbilor moderne.

Aşadar, patrimoniul bogat, pe care îl reprezintă diversitatea lingvistică și culturală în Europa, constituie o resursă preţioasă comună, care trebuie protejată și dezvoltată, iar eforturi considerabile se impun în domeniul educaţiei, pentru ca această diversitate, în loc de a fi un obstacol în calea comunicării, să devină o sursă de îmbogăţire și înţelegere reciprocă.

Accesări: 13

Articole asemănătoare