Grupa mică este, de multe ori, locul unde emoțiile se exprimă în cel mai sincer și intens mod. Copiii de 3 ani plâng tare, râd la fel de tare, spun „nu vreau” cu toată ființa lor și uneori se prăbușesc pe podea în mijlocul cercului sau al rutinei de dimineață. Pentru educatoare, întrebarea nu este dacă vor apărea crize de furie, ci cum le înțelegem și cum le gestionăm astfel încât să rămânem un sprijin real pentru cei mici și pentru familiile lor.
Perioada preșcolară este esențială pentru formarea competențelor emoționale și sociale, iar modul în care adultul răspunde emoțiilor copilului poate facilita sau bloca adaptarea lui ulterioară. Dincolo de teoria de specialitate, în sala de grupă vedem în fiecare zi cât de mult contează calmul, consecvența și felul în care reușim să fim aproape de copii, mai ales în momentele dificile.
Cum arată „criza de nervi” la 3 ani?
În spatele unei „crize de nervi” nu stă un copil rău sau obraznic, ci un copil copleșit. La această vârstă, copilul are emoții foarte puternice, dar nu are încă toate cuvintele și strategiile de reglare pentru a le gestiona singur. De regulă, o criză de furie înseamnă:
- o emoție intensă (frică, frustrare, oboseală, gelozie, dor de mamă);
- o limită sau o regulă pe care copilul nu o poate accepta în acel moment;
- o capacitate redusă de autocontrol, specifică vârstei.
Copilul nu se poate opri singur, de aceea are nevoie de un adult calm, prezent și ferm, care să îl țină „pe dinafară” și „pe dinăuntru”: prin brațele lui, prin voce și prin cuvintele potrivite.
În viața de zi cu zi, la grupa mică vedem adesea:
- plâns puternic, țipete, refuz de a intra în sală sau de a participa la activitate;
- aruncat de jucării sau trântit la pământ;
- comportamente agresive: copilul lovește, împinge sau mușcă;
- fugă prin sală, agitație, „nu vreau” repetat la orice propunere.
Aceste reacții apar, de obicei, în momente-cheie ale zilei: despărțirea de părinte, trecerea de la joc liber la activitate, începutul somnului, strângerea jucăriilor.
Este important să ne întrebăm: „Ce mesaj îmi transmite acest comportament?” și „Ce are nevoie copilul acum, dincolo de suprafața crizei?”. Când privim criza ca pe un semnal de alarmă, nu ca pe un afront personal, devenim mai disponibili să ajutăm.
Rolul educatoarei: calm în mijlocul furtunii
În centrul oricărei intervenții eficiente se află adultul. Copilul mic „împrumută” reglarea emoțională de la noi. Dacă noi ridicăm tonul, amenințăm sau pedepsim, nu facem decât să creștem intensitatea furtunii interioare.
Câteva principii esențiale în timpul unei crize:
- Mă liniștesc mai întâi pe mine. Inspir adânc, vorbesc rar, stau la nivelul copilului, mențin o voce joasă. Nu discut reguli și nu moralizez în vârful crizei.
- Validez emoția, nu comportamentul. „Văd că ești foarte supărat”, „Îți este greu că mami a plecat”, „Ești frustrat că nu mai poți lua jucăria”. În același timp, păstrez limita: „Nu lovim.”
- Ofer un cadru fizic de siguranță. Dacă lovește, îndepărtez copilul de ceilalți sau ceilalți copii de el, dar rămân aproape, nu îl trimit singur în altă cameră. Un colț de liniștire cu perne, cărți, jucării moi și imagini cu emoții poate deveni un sprijin real.
- Revin la discuție după ce furtuna a trecut. Doar atunci are sens să vorbim pe îndelete despre ce s-a întâmplat și despre ce putem face altfel data viitoare.
În felul acesta, copilul învață treptat că emoțiile lui sunt acceptate, dar anumite comportamente au limite clare.
Crizele nu pot fi eliminate complet, dar pot fi mult reduse ca frecvență și intensitate. Organizarea mediului, disciplina pozitivă și relația educator–copil au un rol esențial în prevenție.
1. Rutine clare și previzibile
Copiii mici se simt în siguranță atunci când știu ce urmează. Un orar vizual cu poze (sosire, joc liber, cerc, activitate, baie, masă, somn) scade anxietatea și reduce reacțiile negative la schimbare.
Tranzițiile trebuie anunțate din timp: „Peste cinci minute strângem jucăriile”, „După ce terminăm cântecul, mergem la baie”. Câteva secunde de pregătire fac uneori diferența între cooperare și criză.
2. Reguli puține, clare și formulate pozitiv
La 3 ani, copilul are nevoie de reguli simple, mereu la fel și formulate pozitiv, cum ar fi:
• „Ne folosim mâinile ca să ajutăm, nu ca să lovim.”
• „Jucăriile stau pe podea, nu zboară prin aer.”
• „Vorbim pe rând.”
Regulile pot fi ilustrate prin pictograme sau desene realizate împreună cu copiii. Important este ca ele să fie explicate, exersate în jocuri de rol și aplicate consecvent, nu doar enunțate.
3. Conectare înainte de cerință
Un copil care se simte văzut și acceptat cooperează mai ușor. Două minute de conectare reală pot preveni zece minute de criză.
De exemplu: intru în jocul lui, îl privesc în ochi, îi spun pe nume, îl ating ușor pe umăr și îi explic pe scurt ce urmează: „Ne jucăm încă un minut cu mașinuța, apoi mergem împreună la cerc.”
Această conectare emoțională transmite copilului: „Te văd. Contezi. Suntem o echipă.”
4. Alfabetizare emoțională prin joc și poveste
La vârsta preșcolară, copiii au nevoie să învețe să recunoască emoții, să le numească și să înțeleagă de ce apar.
În grupa mică putem face asta prin:
• jocuri cu fețe vesele, triste, speriate, furioase;
• povești scurte în care personajele trec prin emoții asemănătoare cu ale copiilor;
• discuții simple de tipul: „Cum crezi că se simte personajul? Dar tu, când te-ai simțit la fel?”;
• oglindirea verbală: „Acum pari dezamăgit”, „Te văd fericit, îți strălucesc ochii”.
Cu cât copilul își cunoaște mai bine emoțiile și primește un limbaj pentru ele, cu atât va avea nevoie de mai puține „explozții” pentru a le arăta.
5. Colaborare constantă cu familia
Crizele de la grădiniță sunt adesea legate de factori care țin de viața de acasă: somn insuficient, foame, schimbări în familie, lipsă de timp de conectare sau limite foarte diferite acasă și la grupă.
Un scurt dialog cu părintele, la predare sau la preluare, poate clarifica multe. Eduactoarea poate propune și întâlniri tematice cu părinții despre gestionarea emoțiilor, prezentând câteva principii comune:
• limite ferme și calde;
• reguli consecvente;
• timp de joacă individual cu copilul;
• evitarea pedepselor umilitoare și a etichetelor („ești rău”, „ești obraznic”).
Când mesajele de la grădiniță și cele de acasă se armonizează, copilul se simte mai în siguranță și reacțiile extreme se diminuează în timp.
Când este nevoie de ajutor specializat?
Există și situații în care, în ciuda eforturilor educatoarei și ale familiei, crizele rămân extrem de intense, apar zilnic sau de mai multe ori pe zi, copilul se lovește singur, lovește frecvent ceilalți copii sau pare copleșit de frici și tristețe.
În astfel de cazuri, este important să informăm familia și să recomandăm evaluarea copilului de către un psiholog sau un alt specialist în sănătate mintală. Nu vorbim despre „etichetarea” copilului, ci despre o șansă în plus pentru el de a primi sprijin adaptat nevoilor sale.
Un plan de intervenție realizat în colaborare (educatoare – familie – specialist) poate schimba semnificativ climatul emoțional al copilului și al grupei.
Un mesaj important, pe care îl putem transmite în discuțiile de zi cu zi cu părinții, este acesta:
- Crizele de furie la 3 ani sunt normale ca apariție.
- Copilul are nevoie de limite, dar și de acceptare necondiționată.
- Nu putem controla emoția, dar putem ghida comportamentul.
- Părinții nu sunt singuri; educatoarea poate fi partenerul lor în învățarea acestor abilități.
Atunci când părintele se simte susținut, reușește, la rândul său, să fie mai calm și mai prezent pentru copil.
Concluzii
Gestionarea emoțiilor la grupa mică nu înseamnă să facem să dispară lacrimile, ci să le așezăm într-un cadru de siguranță. Crizele de furie devin, astfel, ocazii de învățare pentru toți: copil, părinte, educatoare. Construind rutine clare, reguli explicate și trăite, spații de liniștire, dar, mai ales, relații calde și respectuoase, îi ajutăm pe cei mici să-și construiască treptat competențele emoționale și sociale de care vor avea nevoie toată viața.
În spatele fiecărei crize rămâne, dacă suntem atenți, o îmbrățișare care îi spune copilului: „Ești iubit, chiar și atunci când îți este greu.”
Bibliografie
1. Denham, S. A. (1998). Emotional Development in Young Children. New York: Guilford Press.
2. Goleman, D. (2018). Inteligența emoțională. Cum îți poți transforma sentimentele în aliați. București: Curtea Veche.
3. Elias, M. J., Zins, J. E., Weissberg, R. P. (1997). Promoting Social and Emotional Learning: Guidelines for Educators. Alexandria, VA: ASCD.
4. Stan, E. (coord.) (2019). Dezvoltarea emoțională și socială la preșcolari. Ghid pentru cadrele didactice. București: Editura Didactică și Pedagogică.
5. Vaclavik, M., & Mitrofan, I. (2010). Consilierea copilului și a familiei. București: Trei.
6. Ministerul Educației Naționale (2019). Curriculum pentru educația timpurie. București.
7. CASEL (Collaborative for Academic, Social, and Emotional Learning). (2020). SEL in Early Childhood Education. Chicago: CASEL.
Cuvinte-cheie
educație timpurie, grupa mică, emoții, crize de furie, disciplină pozitivă, relație educator–părinte