Încă de la naștere copilul trăieşte şi acţionează în lumea lucrurilor, a obiectelor şi fenomenelor din lumea realului, iar mai apoi cu trecerea timpului acționează în lumea ideilor. La vârsta preşcolară dezvoltarea senzorială este poate fi considerată una din cele mai importante laturi ale psihogenezei, doarece copilul face progrese remarcabile în acest domeniu, pe toate planurile şi în toate perioadele de dezvoltare. Copiii zilelor noastre sunt confruntaţi în diferite situaţii, cu mecanisme şi fenomene complexe ale căror efecte le antrenează curiozitatea, spiritul de investigaţie, de cercetare.
Dezvoltarea senzorială joacă un rol important în formarea personalității copilului, fiind parte componentă a educaţiei intelectuale. Dezvoltarea senzorială este condiţionată de bogăţia proceselor senzoriale senzaţii, percepţi și reprezentări.
Cunoaşterea realităţii înconjuratoare începe prin senzaţii, percepţii şi se ajunge apoi la reprezentările corespunzătoare – care formează prima treaptă a cunoaşterii. Senzaţiile sunt rezultatul activităţii reflexe a analizatorilor ca răspuns la stimulările exterioare simple, iar analizatorul este un ansamblu structural – funcţional care face posibilă producerea senzaţiilor. Senzaţiile se împart în trei categorii:
-senzaţii care ne dau informaţii despre obiectele şi fenomenele lumii externe: vizuale, auditive, cutanate, olfactive şi gustative;
-senzaţii care ne dau informaţii despre poziţia şi mişcarea propriului corp: proprioceptive, kinestezice şi de echilibru;
-senzaţii care furnizează informaţii despre modificările mediului intern: foame, sete, durere.
Senzaţiile sunt procese psihice care acţionează direct asupra organelor de simţ.
Percepțiile sunt forme mai complexe decât senzațiile, de reflectare a realităţii, ele reflectă obiectele şi fenomenele în totalitatea însuşirilor lor, unitar şi integral. Percepţiile sunt procese senzoriale complexe, conţinând totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Se înţelege că nu putem avea niciodată percepţii decât pe baza senzaţiilor, percepţia fiind constituită din senzaţii.
Prin toate calităţile sale, imaginea perceptivă îndeplineşte o funcţie informaţională specifică şi are un rol reglator deosebit pentru activitate. Percepţiile vizuale, auditive şi tactilo – kinestezice sunt absolut indispensabile pentru relizarea vorbirii, citirii şi scrierii.
În desfăşurarea acestor procese intervin mecanismele verbale, care au mai ales o funcţie integratoare. Informaţiile perceptive ce servesc direct la organizarea conduitei omului nu dispar fără urmă. Ele sunt integrate şi prelucrate prin procese psihice mai complexe, între acestea fiind şi reprezentarea.
Reprezentările se definesc ca proces cognitiv senzorial de semnalizare în forma unor imagini unitare, dar schematice a însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor în absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.Reprezentările depind de bogăţia experienţei perceptive, se apropie de gândire, astfel se face trecerea la procesele cognitive superioare.În procesul reprezentării se împletesc analiza şi sinteza senzorială care urmează coordonatele acţiunii directe cu obiectul, cu operaţiile intelectuale şi cu funcţia reglatoare a cuvântului.
Legătura dintre sistemul nervos şi lumea externă se face prin intermediul organelor de simţ, fiecărui organ de simţ îi corespunde o anumită zonă în scoarţa cerebrală, existând deci o zonă vizuală, o zonă auditivă etc. Prin urmare, prin acțiunea obiectelor şi fenomenelor asupra activităţii analizatorilor iau naştere senzaţiile şi percepţiile.
Percepţia mărimii este un proces complex care presupune participarea mai multor analizatori. Copilul mic trece greu de la orientarea după aşezarea spaţială a obiectelor, la orientarea după mărime. Cuvântul constituie un mijloc deosebit în diferenţierea însuşirilor spaţiale ale obiectelor. Constanţa percepţiei de mărime se dezvoltă pe baza experienţei cu obiecte de forme diferite, percepute la distanţe diferite.
Percepţia timpului şi percepţia spaţiului se dezvoltă mult în perioada preşcolară. Este foarte important să le dezvoltăm copiilor capacitatea de apreciere corectă a diferitelor fragmente de timp, ceea ce le crează acestora posibilitatea de a-şi utiliza raţional timpul, să ştie să preţuiască fiecare minut. În măsura în care copiii reuşesc să aprecieze durata activităţii lor , devin mai preocupaţi de utilizarea raţională a timpului.
Printr-un sistem de exerciţii şi jocuri senzoriale putem forma mai sistematic capacităţile perceptive ale copiilor, să le imbogăţim experienţa senzorială, să contribuim la dezvoltarea acuităţii lor senzoriale.
Există o vârstă care întruneşte condiţiile optime pentru exerciţiile senzoriale. Este vârsta cuprinsă între 4 – 5 ani când se trezeşte curiozitatea copilului pentru obiecte şi însuşirile lor. Înaintea acestei vârste s-ar părea că preşcolarul se mulţumeşte cu cuvinte. Îndată ce un obiect este denumit, el îl consideră cunoscut şi clasificat.
După 5 ani, interesul pentru exerciţiile senzoriale poate fi păstrat dacă educaţia senzorială a fost bine făcută, ea capătă altă formă şi constituie o pregătire indirectă dar sigură pentru activitătile de învătare din şcoală.
În grupa mică, educarea simţurilor trebuie să păstreze o formă cât mai apropiată de aceea pe care o au în mod spontan exercţiile şi jocurile copiilor la această vârstă, pentru că cei mici percep în mod sincretic, global, aceştia nu pot să stabilească raporturi, adică să efectueze comparaţii. Mediul trebuie să fie conceput în aşa fel încât să permită realizarea unor experienţe multiple, iar exerciţiile propuse să fie cât mai apropiate de trăirile din viaţa zilnică.
La grupa mijlocie, în schimb, copilul este apt pentru educaţia senzorială, putând fi supus unei educaţii mai metodice. Pe măsură ce se dezvoltă, activitatea perceptivă devine o sursă de transferări, de comparaţii, de transpuneri, de anticipări şi în general, de analiză mai mobilă care tinde către reversibilitate.
Deja la grupa mare educaţia senzorială este practicată, ca scop în sine. Prin educaţia senzorială se aduce o contribuţie la dezvoltarea capacităţii de sesizare nuanţelor şi a detaliilor fine, precum şi a ariei unei însuşiri descoperite în cursul observării unui obiect oarecare. Rolul educaţiei senzoriale este acela de a antrena copilul să perceapă raporturi între mărimi, greutăţi, volume, distanţe, poziţii şi direcţii.
Referindu-ne la forma pe care o ia jocul putem afirma că acesta este în general, un exerciţiu individual. El poate fi făcut uneori în grupuri mici, însă nu poate fi niciodată un exerciţiu colectiv. Nu este contraindicat ca întreaga grupă sa efectueze acelaşi exerciţiu, fiecare grupă în parte ajungând însa la o fază diferită a lui, dar exerciţiile de control vor fi întotdeauna individuale.
Reuşita unui exerciţiu senzorial depinde adesea de felul cum se foloseşte materialul de ca dispunem, de felul în care este prezentat şi distribuit. Materialul destinat prezentării noţiunii de studiat trebuie aşezat la vedere pe o masă, la nivelul copiilor, în orice caz într-un loc în jurul căruia pot fi grupaţi câţiva copii, puţini la număr, iar materialul destinat controlului însuşirii datelor de către copii trebuie împărţit în sala de grupă.
Desenul şi lucrul manual vor servi atât ca punct de plecare, cât şi ca scop al acestor exerciţii senzoriale, contribuind alături de alte activităţi la formarea şi dezvoltarea personalităţii copiilor prin lărgirea orizontului de cunoaştere, prin formarea unor atitudini şi sentimente estetice faţă de natură şi artă.
În ceea ce priveşte antrenarea sensibilităţii tactile şi termice, accentul se pune pe diferenţierea unor însuşiri contrastante ale obiectelor: duritatea (tare, moale); consistenţa materiei (lichide, solide); asperitatea (aspru, neted); rezistenţa (tare, fragil); greutatea (uşor, greu); mărimea, volumul, forma.
Pentru antrenarea analizatorului vizual, jocurile şi exerciţiile au în vedere într-o mai mare măsură determinarea culorilor şi nuanţelor acestora, a dimensiunilor şi raporturilor dimensionale, a formelor plane şi în volum, ca şi a poziţiilor şi direcţiilor obiectelor (înainte, în spate, deasupra, dedesubt, la dreapta, la stânga, sus, jos). Se pot diferenţia unele calităţi ale obiectelor, transparenţa şi opacitatea, ca şi luminozitatea, strălucirea, luciul, întunecimea unor obiecte sub acţiunea diferită a luminii.
Jocurile care se adreseaza sistemului senzorial al auzului obişnuiesc preşcolarii cu bogăţia sunetelor şi zgomotelor din mediul ambiant, îi deprind să le asocieze cu obiectele pe care le-au propus, să le producă şi ei şi în special să le determine unele calităţi incontestabile: intensitatea, înălţimea, ritmul.
Jocurile care acţionează asupra sensibilităţii gustative şi olfactive au o mai mică pondere la această vârstă şi s-a urmărit mai mult diferenţierea calităţilor de ordin gustativ al alimentelor, diferenţierea lor după aceste însuşiri.
Pentru buna desfăşurare a acestor jocuri trebuie organizat cadrul de desfăşurare, pregătirea şi prezentarea materialelor necesare, stabilirea locului în programul zilei, durata jocului, precum şi numărul de copii participanţi. Jocurile şi exerciţiile se pot organiza atât în sala de grupă cât şi pe terenul de joc, în funcţie de materialul utilizat şi de caracterul jocului. Planificarea acestor jocuri se poate face în orice etapă a zilei, în cazul jocurilor cu grupuri mici, precum şi în cadrul unor jocuri didactice sau al altor activităţi obligatorii.
Reuşita acestor jocuri este condiţionată de felul în care sunt îndrumaţi copiii in utilizarea adecvată a materialului, în descoperirea însuşirilor caracteristice, prin tehnicile corespunzătoare de investigaţie, asigurarea caracterului atractiv, dând posibilitatea copiilor de a acţiona după propria lor iniţiativă, o concordanţă între conţinutul jocului şi natura elementului de joc.
Bibliografie
– Berescu, A., Nistor, V.,Petre, M., Taiban, M., Jocuri și exerciții senzoriale în grădinița de copii, în Copilul și jocul- culegere metodică editată de Revista de pedagogie, București, 1975.
– Gudea, Ecaterina, Educația senzorială la copiii preșcolari, în Cunoașterea mediului înconjurător- culegere metodică editată de Revista de pedagogie, 1975.