Nu există frontiere între joc şi muncă. Şcoala trebuie să aibă ca funcţie generală prelungirea copilăriei sau cel puţin, ocrotirea caracteristicilor ei, nepermisă fiind tendinţa de a scurta, fixând prea timpuriu copilul într-un tipar făcut pe măsura adultului.
Conceptul de joc
Jocul este un ansamblu de acţiuni şi operaţii care paralel cu destinderea, buna dispoziţie şi bucuria, urmăreşte obiective de pregătire intelectuală, morală şi fizică a copilului.
În literatura pedagogică sunt cunoscute numeroase teorii care încearcă să explice natura jocului punând accentul în mod unilateral, fie pe factorii biologici, fie pe cei psihologici.
În explicarea jocului, St. Hall a pornit de la legea bio-genetică a lui Haeckel (“ontogeneza repetă filogeneza”) şi a susţinut că jocul copiilor nu ar fi altceva decât o recapitulare a instinctelor şi a formelor primitive de viaţă.
Edouard Claparède spunea că individul este obligat să recurgă la joc din două motive: pentru că este incapabil să presteze o activitate serioasă din cauza dezvoltării insuficiente şi din pricina unor împrejurări care se opun îndeplinirii unei activităţi serioase care să satisfacă dorinţa respectivă. Deşi practicat adesea cu mai multă intensitate decât munca, jocul oboseşte mai puţin, pentru că răspunde tendinţelor de afirmare, refulate de necesităţile muncii şi de aceea lasă impresia că nu oboseşte, ci chiar relaxează. “Jocul este cea mai buna intoducere în arta de a munci.” (Edouard Claparede, Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975)
J. Chateau apreciază că la vârsta foarte mică, jocul constituie motorul de declanşare a comportamentului ludic şi anunţă trezirea personalităţii prin implicaţiile determinate de organizarea grupului: regula, ordinea şi disciplina în grup. “Copilul îşi arată în joc deasemenea, inteligenţa, voinţa, caracterul dominator, într-un cuvânt personalitatea”. (Jean Chateau, Copilul şi jocul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970)
J. Piaget defineşte jocul ca pol al exerciţiilor funcţionale în cursul dezvoltării individului, celălalt pol fiind “exerciţiul neludic, când subiectul învaţă să înveţe într-un context de adaptare cognitivă şi nu numai de joc”. Jocul “este o asimilare a realului la activitatea proprie, oferindu-i acestei activităţi alimentaţia necesară şi transformând realul în funcţie de multiplele trebuinţe ale copilului.” (Andrei Barna, Georgeta Antohe, Cercetarea pedagogică, Editura Istru, Galaţi, 2003)
Majoritatea pedagogilor au considerat jocul ca un mijloc de instruire şi educare a copiilor, mai ales la vârsta şcolară mică. Jocul constitue o îmbinare a componentelor intelectuale cu cele afectiv motivaţionale. Prin joc copilul îşi angajează întreg potenţialul psihic, îşi ascute observaţia, îşi dezvoltă spiritul de cooperare, de echipă. Jocul este un mijloc de dobândire şi precizare a cunoştinţelor prin acţiune, este o activitate de gândire orientată spre rezolvarea unor probleme, spre găsirea căilor în vederea depăşirii unor obstacole.
Din punct de vedere pedagogic, jocul este un element de sprijin în educaţie, mai cu seamă atunci când este investit cu finalitaţi programate de dezvoltarea potenţialului psiho-motric şi socio-afectiv al personalităţii.
În cadrul jocului copilul îmbină în mod specific planul imaginar cu cel real, însă el îşi dă seama mereu de existenţa celor două planuri şi în mintea lui nu se produce sub acest aspect nici o confuzie.
Jocul copiilor poate constitui un teren important de descifrare a capacităţilor psihologice, inclusiv a celor intelectuale şi a trăsăturilor de personalitate, a aspectelor mai importante ale sociabilităţii copilului. Prin joc elevul se găseşte într-o situaţie de actor, de protagonist şi nu un simplu spectator ceea ce corespunde foarte bine dinamismului gândirii, imaginaţiei şi vieţii lui afective, unei trebuinţe interioare de acţiune şi afirmare. Prin intermediul jocului se stabileşte o relaţie între gândirea abstractă şi jocul concret.
Funcţiile formative ale jocului
Rolul jocului este complex pentru formarea şi comportamentul omului. Astfel jocul înseamnă, vorbind la modul general, o varietate de semnificaţii : a juca şah, joc didactic dar şi a se juca “de-a şcoala”, a se juca cu viaţa etc. Jocul poate desemna fie o activitate cu caracter constructiv, distractivă, placută sau dimpotrivă joc de hazard, de cărţi etc.
De la o vârstă la altă funcţiile jocului se schimbă. Aşa de pilda, funcţia de reflectare şi funcţia distractivă prezintă grade diferite la copil şi adult; funcţia motrică se schimbă o dată cu înaintarea în vârstă, iar funcţia formativă scade în pondere o dată cu depăşirea copilăriei.
”După I. Cerghit principalele funcţii ale jocului sunt:
-funcţia de explorare a realităţii;
-funcţia de valorificare a avantajelor dinamicii în grup, a spiritului de cooperare, de participare afectivă şi totală la joc angajând atât elevii timizi cât şi cei mai slabi;
-funcţia de întărire a unor calităţi morale (răbdare, tenacitate, respect pentru alţii, stăpânirea de sine, cinstea, autocontrolul)” (Ioan Cerghit, Ioan Neacşu, Ion Negreţ-Dobridor, Ion Ovidiu Pânişoară, Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iaşi, 2001)
J. Piaget considera că jocul, în special cel cu reguli, îndeplineşte următoarele funcţii:
- funcţia de asimilare pe plan cognitiv şi afectiv; copilul învaţă din ceea ce vede în jurul său şi apoi foloseşte în cadrul jocului,
- funcţia de adaptare ce se realizează prin asimilarea realului şi acomodarea, mai ales prin imitaţie; adaptarea prin joc este un proces creativ care se realizează prin inteligenţă;
- funcţia formativă dar şi informativă, jocul fiind acela ce angajează plenar copilul în activităţi psihice;
- funcţia de descărcare energetică şi de rezolvare a conflictelor efective de compensare şi trăire intensă;
- funcţia de socializare a copilului ceea ce se explică prin tendinţa mereu accentuată a copiilor de a se a acomoda la ceilalţi, dar şi de a se asimila relaţiile cu cei din jur la eul său.
Jocul devine activitatea care implică activitatea celuilalt şi favorizează apariţia unor variate raporturi între copii. Relaţiile ce apar între ei depind de: subiectul jocului, rolurile jocului, poziţia copilului în joc (conducător sau subordonat).
Clasificarea jocurilor
În literatura de specialitate se găsesc mai multe încercări de clasificare a jocurilor. După conţinutul şi obiectivele urmărite jocurile se pot clasifica astfel:
- jocuri senzoriale (vizual motorii, tactile, auditive);
- jocuri de observare a naturii (a mediului înconjurător);
- jocuri de dezvoltare a vorbirii;
- jocuri de asociere de idei şi raţionament;
- jocuri matematice;
- jocuri de construcţii tehnice;
- jocuri de orientare;
- jocuri de sensibilizare (de deschidere) pregătitoare pentru înţelegerea unor noi noţiuni;
- jocuri aplicative (de extindere a cunoştintelor asupra unor noi situaţii);
- jocuri demonstrative;
- jocuri de fantezie, de memorie;
- jocuri simbolice;
- jocuri de îndemânare (de exerciţii simple, de mişcare).
”Cunoscând varietatea şi diversitatea formelor de joc în uniunea lor, se pot găsi modalitaţi nuanţate de implicare a acestuia în activitatea instructiv-educativă ce se desfăşoară cu şcolarii mici.
Jocul didactic (educativ) este unul dintre cele mai caracteristice activităţi ale copilului, fapt pentru care este tot mai intens valorificat din punct de vedere pedagogic, în intenţia de a imprima programului şcolar un caracter mai viu şi mai atrăgător, de a fortifica energiile intelectuale şi fizice ale elevilor.
Din perspectivă didactică, jocul reprezintă o modalitate de efectuare conştientă şi repetată a unor acţiuni mintale sau motrice în vederea realizării precise a scopurilor.” (Maria Munteanu, Jocuri didactice, Editura Porto-Franco,Galaţi, 1998)
După obiectul de învăţământ căruia i se adresează, jocurile didactice sunt:
- jocuri didactice pentru limba şi literatura română;
- jocuri didactice pentru matematică (jocuri matematice);
- jocuri didactice pentru geografia României şi cunoaşterea mediului înconjurător;
- jocuri didactice pentru educaţie plastică;
- jocuri didactice pentru educaţie muzicală (jocuri muzicale);
După materialul folosit sunt:
- jocuri cu materiale;
- jocuri fără materiale;
- jocuri orale;
- jocuri cu întrebări (“cine ştie câştigă”);
- jocuri-ghicitori (în care trebuie să identifice o persoană, un obiect);
- jocuri de cuvinte încrucişate (careuri).
Utilizarea jocului didactic în ciclul primar
La nivelul claselor I-IV, în structura metodelor active îşi găsesc cu maximă eficienţă locul jocurile didactice, constituind o punte de legătură între joc ca tip de activitate dominantă în care este integrat copilul în perioada preşcolară şi activitatea specifică şcolii – învăţarea.
Jocurile didactice sunt metode active care solicită integral personalitatea copilului. Sub raport structural psihologic orice tip de joc constituie o îmbinare a componentelor intelectuale cu cele afectiv-motivaţionale.
”Jocul didactic are un conţinut şi o structură bine organizată, subordonate particularităţilor de vârstă, sarcini didactice, se desfăşoară după anumite reguli şi la momentul ales de învăţător, sub directa lui supraveghere. Rol important capătă latura instructivă, elementele de distracţie nefiind decât mediator al stimulării capacităţii creatoare.” (Anton Ilica, Dorin Herlo, O pedagogie pentru învăţământul primar, Editura Universităţii,,Aurel Vlaicu, Arad,2005)
Jocul didactic imprimă activităţii didactice un caracter mai viu şi mai atrăgător, aduce varietate şi o stare bună de dispoziţie, de veselie, de bucurie, de divertisment şi de destindere, ceea ce previne apariţia monotoniei şi plictiselii, a oboselii.
Bibliografie:
Barna, Andrei, Antohe, Georgeta, Cercetarea pedagogică, Editura Istru, Galaţi, 2003
Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ-Dobridor, Ion, Ovidiu Pânişoară, Ion, Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iaşi, 2001
Chateau, Jean, Copilul şi jocul, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1970
Claparede,Edouard, Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti,1975
Ilica, Anton, Herlo, Dorin, O pedagogie pentru învăţământul primar, Editura Universităţii,,Aurel Vlaicu, Arad,2005
Munteanu, Maria, Jocuri didactice, Editura Porto-Franco,Galaţi, 1998