Fie ca vorbim de România, fie ca vorbim de Europa sau chiar întreaga lume, atunci când facem referire la reformele din domeniul educațional, din ultimele decenii, calitatea, echitatea și eficiența reprezintă cei trei piloni care trebuie avuți în vedere. În contextul în care, la nivel european, se încearcă construirea unui spațiu educațional comun, România face eforturi în vederea alinierii, din punct de vedere teoretic și metodologic, cu ceea ce se întâmplă la nivel european în domeniul sistemului de educație.
Astfel, pentru asigurarea unui învățământ de calitate, schimbările se cer a fi semnificative, profunde, atât în ceea ce privește proiectul educațional sau altfel spus, tipul de om pe care dorește să îl formeze, cât și la nivel de curriculum și la nivel instituțional, prin promovarea de politici manageriale ale directorilor unităților de învățământ, care să fie centrate pe schimbare, inovare și dezvoltare, atât la nivel funcțional cât și structural.
Este de la sine înțeles că, pentru o astfel de reformă, România trebuie să investească serios în sistemul de educație, aceste transformări neputând fi realizate în contextul unei sistematice subfinanțări din partea Guvernului României. Dacă aruncăm o privire asupra rezultatelor din anul 2019 la tesele PISA, observăm că România a obținut rezultate dezastruoase, sub media europeană în ceea ce privește performantele elevilor la citire, matematică, științe. Din păcate, se observă o prăbușire a performanțelor școlare în România (-14), o scădere marcantă față de rezultatele anterioare. Acest lucru, cu siguranță, s-a accentuat și mai mult în urma traversării ultimei perioade, perioada pandemică, care a accentuat marile probleme ale sistemului educațional românesc, lipsa resurselor tehnologice fiind cea mai evidentă în această perioadă.
Poate acesta este și motivul pentru care se observă în ultimii doi ani, o creștere a abandonului școlar în rândul elevilor din România și creșterea numărului de adolescenți de 15 ani care nu știu să scrie sau să citească corect (44%), aspecte care ne fac să considerăm că școala românească eșuează în scopul său fundamental, acela de educa copiii și a-i pregăti pentru o viață împlinită și productivă.
Privind clasamentul la testele PISA observăm că pe primele locuri de situează țări cu un sistem educațional performant, care fac eforturi considerabile în alinierea la standardele de calitate europene și care, poate nu întâmplător sunt țări care investesc masiv din punct de vedere financiar.
În România, educația a fost subfinanțată ani la rândul, o amânare a alocării a 6 la sută din PIB având loc inclusiv anul acesta. Poate că această amânare sistematică a investiției în educație, refuzul de a aloca mai mult din PIB, de a nu considera o prioritate acest lucru, poate fi cauzată și de faptul că educația nu are un produs finit imediat observabil de la o zi la alta, finalitatea, OMUL EDUCAT, putând fi observat în timp. Din păcate, ignoranța față de nevoia unor investiții serioase în ceea ce privește educația, costă imens societatea noastră, numărul analfabeților funcțional fiind în creștere în ultimii ani.
Atât timp cât decidenții politici consideră că educația este o prioritate, dar asta doar la nivel declarativ și nu conștientizează, cu adevărat, faptul că investiția în educație este o investiție pe termen lung, dar care garantează salvarea noastră ca societate, România va rămâne cea mai slab finanțată țară din UE în privința educației, lucru care va aduce prejudicii greu de recuperat. Educația ne salvează, dar ca școala să livreze un „produs finit” de calitate este imperios necesar ca noi, ca stat, să investim în ea!