Inteligența naturală versus inteligența artificială

În stadiul actual al culturii și civilizației, raportul dintre inteligența naturală și inteligența artificială se află la granițele dintre dualitate și complementarietate, dintre bine și rău, frumos și urât, adevăr și minciună. Starea de normalitate înseamnă menținerea echilibrului fragil dintre aceste tendințe, fiind controlată și reglată la nivel individual, de grup și de comunitate prin diverse mecanisme ale conștiinței de sine sau de lumea din jur. Având în vedere că devenirea omenirii se află sub semnul dinamicii acestui raport, se impune clarificarea conceptelor în cadrul educației civice a tinerilor pentru integrarea lor într-o posibilă comunitate digitală avansată.

Deși nu poate înlocui expertiza umană în educație, empatia și interacțiunile directe, inteligența artificială deschide noi oportunități în proiectarea scenariilor didactice, utilizarea materialelor educaționale, personalizarea activităților de învățre și de evaluare.

Inteligența naturală este primordială, are o gamă diversificată de semnificații și multe necunoscute, este sursa inteligenței artificiale, cu mențiunea că, în perspectivă, se poate ajunge în etapa psiho-informatică a evoluției omenirii, având schimbări profunde în modul de gândire, de acțiune și de organizare a vieții.

Contrar credinței că inteligența reprezintă o manifestare exclusiv umană, cercetările au pus în evidență diverse abilități cognitive, utilizarea instrumentelor și forme rudimentare de comunicare lingvistică la primate (cimpanzei, bonobo), elefanți, delfini, corbi etc.

Mai mult, dezvoltarea tehnologiei informației și a comunicațiilor a dus la proiectarea și realizarea mașinilor inteligente (machina sapiens, sisteme mecatronice, roboți), în scopul înlocuirii parțiale sau totale a omului în diverse domenii de activitate.

În literatura de specialitate, există diverse definiții ale inteligenței:

capacitatea agregată sau globală a individului de a acționa intenționat, de a gândi rațional și de a se ocupa eficient de mediul său (David Wechsler, 1939);
o entitate este inteligentă dacă are un model adecvat al lumii, dacă este destul de înzestrată pentru a răspunde unei largi varietăți de întrebări pe baza acestui model, dacă poate să-și procure informațiile din lumea exterioară când are nevoie și poate să realizeze anumite operații în mediul înconjurător cerute de obiectivele sale și permise de posibilitățile sale fizice (John Mc Carthy și Patrick J. Hayes, 1969);
capacitatea de manipulare și operare a datelor grafice, matematice, logice, lingvistice și abstracte (C. Constantinescu, 2007);
rezultatul procesului de dobândire, stocare în memorie, regăsire, combinare, comparare și utilizare în contexte noi a informațiilor și a abilităților conceptuale (Lloyd Humphreys, 1979);
comportamentul adaptiv orientat spre obiectiv (Robert Sternberg, 1982);
înclinația unică a ființelor umane de a schimba sau modifica structura funcționării lor cognitive pentru a se adapta la cerințele în schimbare ale unei situații de viață (Reuven Feuerstein, 1990);
o capacitate mentală foarte generală care, printre altele, implică abilitatea de a raționa, planifica, rezolva probleme, gândi abstract, înțelege idei complexe, învăța rapid și învăța din experiență (Gottfredson, 1997);
capacitatea de a te adapta la schimbări (Stephen Hawking);
inteligența socială este capacitatea de a înțelege indiciile și motivațiile sociale ale altora și ale sinelui în situații sociale (Walker și Foley, 1973);
inteligența morală este capacitatea de a înțelege binele de rău și de a se comporta pe baza valorii despre care se crede că este corectă (Lind, 2008);
inteligența emoțională este capacitatea de a transmite emoții altora într-un mod ușor de înțeles, precum și de a citi emoțiile celorlalți cu acuratețe (Salovey și Mayer, 2016).

Inteligența este caracteristica esențială care transformă omul biologic în homo sapiens, având o semnificație dificil de definit, acest concept abstract fiind abordat de fiecare școală psihologică pe măsura cunoașterii psihicului uman și a dezvoltării instrumentelor de analiză. Termenul de inteligență nu este sinonim cu înțelepciunea sau virtutea morală, deși sferele noțiunilor au elemente comune.

Comportamentul inteligent are rădăcini genetice, potențialul ereditar fiind pus în valoare și perfecționat în cursul vieții prin abilități de învățare, adaptabilitate la situații noi și creativitate în rezolvarea problemelor.

Referitor la esența umană și inteligență, Mihai Adrian Hotca afirmă: „Inteligența face parte din patrulaterul personalității umane, deoarece este capacitatea generală a unui om, ce îi permite să-și pună în valoare toate celelalte aptitudini (calitățile sau aptitudinile speciale) pe care le posedă, să-și rafineze caracterul și să-și optimizeze temperamentul. Personalitatea omului cuprinde următoarele patru elemente: temperamentul (firea), caracterul (moralitatea), aptitudinile speciale (calitățile în anumite domenii) și inteligența (capacitatea intelectuală). Într-adevăr, firea omului, etica pe care acesta o etalează, calitățile lui în anumite domenii, precum și nivelul său intelectual sunt componentele esențiale care definesc individualitatea sau originalitatea fiecărui membru al speciei umane”.

În cadrul biosferei, omul se distinge prin inteligență, înțeleasă ca un sistem unitar de aptitudini care se manifestă prin mecanisme de asimilare și adaptare de natură funcțională, ajungându-se în plan superior la inovare și creativitate. Această capacitate a psihicului uman este un proces complex cu o bogată încărcătură de semnificații și o diversitate de interpretări, care au provocat dezbateri aprinse și continuă să preocupe specialiștii în psihologie.

Teoria bifactorială a inteligenței a fost propusă în anul 1904 de psihologul englez Charles Spearman, care a analizat corelațiile obținute de la subiecții supuși la diverse tipuri de teste, ajungând la concluzia că inteligența (I) implică diverse aptitudini specifice (factori specifici s) grefate pe o aptitudine generală comună, întâlnită în toate sarcinile mentale și abilitățile intelectuale, pe care a denumit-o factorul g. Se poate exprima concis astfel: I (inteligența) = g (factor general) + s (factori specifici).

Metoda analizei factoriale a inteligenței a fost dezvoltată apoi de Louis L. Thurstone, Joy Paul Guilford, Robert Sternberg, prin luarea în considerare a unei multitudini de factori, mai mult sau mai puțin corelați. În modelul inteligenței conceput de psihologul american Thurstone, sunt analizate șapte abilități cognitive primare: (1) înțelegerea verbală, (2) flexibilitatea verbală, (3) factorul numeric, (4) memorie, (5) viteza perceptivă, (6) raționamentul inductiv, (7) vizualizarea spațială.

Psihologul Joy Paul Guilford și-a dedicat viața pentru a crea modelul „Structurii Intelectului” (Structure of Intelect) cu trei dimensiuni (funcțiile gândirii, conținutul gândirii și produse ale gândirii), făcând distincție între gândirea convergentă (care urmează instrucțiunile și respectă regulile) și cea divergentă (opusă celei convergente). De asemenea, Robert Sternberg a conceput o teorie triarhică a inteligenței: analitică (abilități de rezolvare a problemelor), creatoare (capacitatea de a gestiona situații noi) și practică (capacitatea de adaptare la situații și medii noi).

Teoriile anterioare ale inteligenței au dat naștere unor modele ierarhice, care se diferențiază în cel puțin trei aspecte importante, și anume: (1) forma analizei datelor, (2) considerarea factorului g ca fiind în topul ierarhiei, (3) evaluarea diverșilor factori ai structurii ierarhice. În modelul Vernon al structurilor ierarhice, sunt puse în evidență, de la superior la inferior, patru niveluri: factorul g, factori de grup, factori de grup mai puțin importanți și factori specifici. Pe măsura înaintării în vârstă, unii factori pot să dispară, apărând alții noi.

În teoriile monolitice ale inteligenței, sunt luate în considerare trei aspecte principale: vârsta mentală, coeficientul de inteligență și factorul g (inteligența generală). De exemplu, în studiul monolitic al lui Spearman, se consideră că factorul general g definește cel mai bine inteligența, având în vedere că rămâne nealterat pentru același individ, în ceea ce privește celelalte aptitudini corelate, factorii specifici fiind diferiți de la un individ la altul și pot varia la același subiect pentru diverse texte.

După psihologul elvețian Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, evoluția inteligenței în ontogeneză este rezultatul echilibrului operațiilor mentale (clasare, măsurare, numărare, deplasare spațio-temporală etc.) obținute prin interiorizarea acțiunilor practice cu obiectele în structuri mentale dinamice, organizate ierarhic. Orice experiență din viață este structurată pe baza unor scheme psihice degajate de practica socială și individuală din realitatea obiectivă. Dezvoltarea inteligenței la copil parcurge succesiv mai multe stadii: senzorio-motor (de la naștere până la apariția limbajului, 15-18 luni), pre-operator (de la apariția limbajului până la 7-8 ani), al operațiilor concrete (de la 7-8 ani până la 10-11 ani), al operațiilor formale (de la 10-11 ani până la 15-16 ani). În stadiul operațiilor formale, gândirea devine aptă pentru raționamente ipotetico-deductive și experimente științifice.

Psihologul american Jerome J. Bruner a conceput evoluția stadială a inteligenței într-o viziune mult mai flexibilă, în sensul că orice etapă poate fi accelerată prin strategii didactice adecvate. După Bruner, „bazele oricărei discipline pot fi predate oricui, la orice vârstă, într-o formă potrivită”. El insistă mult asupra necesității cultivării la elevi a stilului de învățare științific, care îmbină gândirea analitică cu intuiția.

Sfârșitul sec. al XX-lea este marcat de efortul unor cercetători de cuantificare a inteligenței pentru a evalua riguros performanțele ființei umane față de un reper cuantificabil al capacităților cognitive individuale, determinate de zestrea genetică și mediul socio-cultural.

Este meritul lui Alfred Binet de a fi arătat că inteligența se manifestă ca rapiditate în învățare, fiind legată de randament și poate fi măsurată. În anul în 1905, Alfred Binet și Theodore Simon au publicat, la Paris, prima scală practică de măsurare a inteligenței (Scala Binet-Simon), prin evaluarea la copii a unor funcții superioare (judecată, înțelegere, raționament). După acești psihologi, evoluția inteligenței la copii este descrisă prin vârsta mentală (VM), care pune în evidență capacitățile individuale în raport cu randamentul mediu la o vârstă cronologică (VC) determinată, diferențele fiind asociate cu indicii ale capacității intelectuale a individului. În concepția lor, copiii supradotați sunt acele persoane a căror vârstă mentală depășește cu mult vârsta lor cronologică.

Deși Binet și Simon au pus bazele măsurării inteligenței, conceptul de coeficient de inteligență (IQ) a fost dezvoltat în 1911 de psihologul german William Stern și utilizat în 1916 de Lewis Terman, varianta actuală fiind definită, în procente, prin relația IQ = 100(VM)/(VC).

O nouă viziune în psihologie a fost adusă de teoria inteligențelor multiple, publicată pentru prima oară în 1983, în lucrarea Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences, de către Howard Gardner, profesor de teoria cunoașterii, educație și psihologie la Universitatea Harvard și de neurologie la Facultatea de Medicină din Massachussetts. Un merit deosebit al acestei teorii constă în extinderea conceptului de inteligență tradițională din sfera logico-matematică și verbal-lingvistică spre alte disponibilități ale omului de interacționare cu lumea. După Gardner, inteligența reprezintă „abilitatea omului de a-și rezolva problemele în viață sau de a crea produse care sunt valorizate în unul sau mai multe contexte culturale”.

Mai târziu, revenind asupra conceptului, psihologul american afirmă că inteligența este un „potențial bio-psihologic de a prelucra informația, care poate fi activat pentru rezolvarea de probleme și crearea de produse prețuite de cel puțin o cultură”.

Profesorul Gardner critică modul unilateral în care a fost definită, recunoscută și valorizată inteligența umană, oferind un model alternativ, deosebit de util în învățământ. Viziunea sa este rezultatul unor cercetări laborioase asupra profilelor cognitive ale copiilor supradotați, autiști, „savanți idioți”, oameni cu dificultăți în învățare, a persoanelor care aparțin la diverse culturi.

Teoria lui Gardner pornește de la ideea existenței unor inteligențe diferite și autonome ce conduc la modalități diverse de cunoaștere, înțelegere și învățare. După profesorul Howard Gardner, oamenii posedă 9 tipuri de inteligență, și anume: inteligența verbal-lingvistică (inteligența cuvintelor), inteligența logico-matematică (inteligența numerelor și a rațiunii), inteligența spațial-vizuală (inteligența imaginilor, desenului și a picturii), inteligența muzical-ritmică (inteligența tonului, ritmului și a timbrului), inteligența corporal-kinestezică (inteligența întregului corp), inteligența naturalistă (inteligența tiparelor, a regularităților și a comportamentelor), inteligența interpersonală (inteligența interacțiunilor sociale), inteligența intrapersonală (inteligența autocunoașterii), inteligența existențială. În Frames of Mind, profesorul Howard Gardner afirmă:

„Există o inteligență în sunet și una în mișcare, în culoare și în relația umană”.
„Muzica este o corporalizare a inteligenței care este în sunet”.
„Poetul este o persoană care nu uită niciodată anumite impresii despre care scrie”.
„Există limbaje, altele decât cuvintele, simbolurile, limbajele naturii. Există limbajul corpului”.
„Inteligența socială, dezvoltată la început să rezolve probleme de natură interpersonală, în timp și-a găsit expresia în crearea instituțiilor sociale”.

Din punct de vedere biologic, inteligențele au o anumită independență – în funcție de zonele corticale care le guvernează – însă, la nivel comportamental, ele apar în combinații, psihicul fiecărui individ fiind caracterizat printr-o colecție integrată de inteligențe.

Un element esențial în aplicarea teoriei inteligențelor multiple în educație este cunoașterea profilului de inteligență a elevilor și studenților. Aflarea punctelor „tari” și „slabe” este esențială pentru stabilirea strategiilor de diferențiere și individualizare în procesele educaționale.

O analiză interesantă a disponibilităților psihicului este prezentată de Daniel Goleman în cartea Inteligența emoțională, care completează teoria inteligențelor multiple a lui Howard Gardner. În această lucrare, autorul pune în evidență rolul important al inteligenței sentimentelor în dezvoltarea personalității umane. Inteligența emoțională (EIQ) poate fi îmbunătățită pe parcursul vieții prin autoanaliză, autodisciplină și empatie pentru controlul impulsurilor și al complexității sentimentelor.

Referitor la evoluția concepției sale despre inteligența emoțională, Goleman povestește următoarele: „În acele vremuri, IQ-ul era standardul indiscutabil pentru excelență în performanță; la un moment dat, a izbucnit o dezbatere aprinsă între cei care susțineau că IQ-ul era îngravat în genele noastre și cei care credeau că se poate modifica prin prisma experiențelor. De aici a survenit brusc un nou fel de a gândi succesul. M-am simțit ca electrocutat de noțiune [EIQ] și am dat acest titlu cărții mele în 1995. (…) Țin minte că mă gândeam atunci, înainte de apariția cărții, că, dacă mai târziu, voi auzi din întâmplare o conversație între doi străini care să folosească termenul inteligență emoțională în cunoștință de cauză, înseamnă că voi fi reușit în demersul meu de a face conceptul cunoscut în lume”.

După psihologul Goleman, cele mai întâlnite „semne” ale inteligenței emoționale sunt:

Capacitatea de a-ți gestiona emoțiile. Prin autocontrol și autoreflexivitate, oamenii pot să-și păstreze calmul și concentrarea chiar și în situații de stres intens.
Cunoașterea de sine. Pe traiectoria vieții, cunoașterea universului interior permite adaptarea nevoilor fiecăruia la cerințele și aspirațiile celorlalți.
Empatia. Este o abilitate deosebit de importantă în comunicare și în stabilirea unor relații de durată prin identificare afectivă cu ceilalți.
Răspunsul potrivit la provocări. Într-o situație critică se impune analiza emoțiilor cu mult tact pentru găsirea unor soluții juste de rezolvare.
Evitarea agravării conflictelor. Pentru atenuarea unui conflict, cel implicat reflectează mai întâi la motive, caută argumente și apoi acționează prin metode specifice de împăcare.

Se poate afirma că manifestarea individului printr-un comportament civilizat și eficient în societate are ca reper de bază capacitatea de autoevaluare și de conștientizare atât a slăbiciunilor, cât și a punctelor forte, pentru a spori șansele de reușită în viață.

În funcție de schimbările fundamentale la nivel politic, economic, social sau cultural, evoluția societății pe Terra a cunoscut cinci moduri majore de organizare (comuna primitivă, sclavagism, feudalism, capitalism, socialism), iar despre societatea spre care ne îndreptăm se folosește sintagma Societatea Informațională-Societatea Cunoașterii (SI-SC).

Dorința omului de a crea sisteme inteligente s-a manifestat încă din secolul trecut, fiind cunoscut cercetătorul Alan Turing care a propus în 1950 celebrul său Test Turing, ca o metodă de evaluare a abilității unei mașini de a imita comportamente inteligente similare celor umane.

În evoluția inteligenței artificiale au urmat apoi atât perioade de dezvoltare, cât și de stagnare, în ultimele două decenii fiind cunoscute pentru avansurile în hardware și software, disponibilitatea masivă de date și progresele în algoritmii de învățare automată, care au permis îndeplinirea unor sarcini care, în mod tradițional, necesită inteligența umană.

Inteligența artificială s-a dezvoltat inițial pe baza rețelelor neuronale și a algoritmilor de învățare automată care sunt foarte eficiente în sarcini specifice, trecând apoi la tehnologii mai avansate care pot să rezolve o gamă diversificată de probleme și chiar să genereze conținut nou.

Pentru a simula plasticitate creierului uman, o rețea neuronală se bazează pe optimizare, mai precis, atunci când un rezultat nu este bun, se merge înapoi, se schimbă configurația conexiunilor și se obține un rezultat diferit.

Inteligența artificială generală (AGI) poate fi implicată în diverse activități, având capacitatea de a înțelege relații cauzale, de a face raționamente și a interpreta contextul în care operează, poate lua decizii pe baza datelor disponibile și a propriilor învățări, fiind o tehnologie mult mai avansată decât AI specifică, care este limitată la o singură sarcină. Spre deosebire de AGI, capabilă să înțeleagă și să rezolve probleme într-o gamă largă de contexte, inteligența artificială generativă (GenAI) este specializată în generarea de conținut nou – text, imagini sau alte tipuri de date creative.

Cu siguranță, la trecerea în secolul al XXI-lea, cultura și civilizația au fost puse definitiv sub semnul tehnologiei informației, în care inteligența artificială va marca profund modul de gândire și de acțiune umană, cu consecințe nebănuite asupra relaționării interumane și organizării societății, urmărindu-se exprimarea voinței sociale prin deplasarea accentului pe democrația participativă. Într-o abordare sistemică a organizării vieții, societatea reprezintă un sistem deosebit de complex din punct de vedere structural, funcțional și informațional, față de care ființele umane și comunitățile sunt subsisteme iar biosfera este suprasistem.

Andreas Kaplan și Michael Haenlein afirmă că IA reprezintă „capacitatea unui sistem de a interpreta corect datele externe, de a învăța din astfel de date și de a folosi ceea ce a învățat pentru a-și atinge obiective și sarcini specifice printr-o adaptare flexibilă”. Realizarea unei asemenea tehnologii implică conceperea unor algoritmi care folosesc un volum mare de date și modele avansate de procesare a informațiilor, cum ar fi învățarea automată, învățarea profundă, prelucrarea limbajului natural și percepția mediului. După Kaplan și Haenlein, se pot distinge trei tipuri de inteligență artificială, și anume:

IA analitică – permite o reprezentare cognitivă a lumii prin învățare bazată pe experiențe anterioare pentru luarea unor decizii corecte;
IA inspirată de om – pe lângă inteligența cognitivă, se caracterizează și prin înțelegerea emoțiilor umane de care se ține seama în luarea deciziilor;
IA umanizată – pe lângă inteligența cognitivă și inteligența emoțională, include și inteligența socială, fiind capabilă să fie conștientă de sine, dar se raportează și la relațiile interumane.

În prezent, inteligența artificială a căpătat unele caracteristici similare inteligenței umane, fiind capabilă să învețe lucruri noi, să le aplice în practică și să se adapteze la condițiile concrete, succesul său fiind benefic în diverse domenii, precum: industria, agricultura, transportul, educația, sănătatea, sistemul financiar-bancar, administrația și serviciile publice etc.

Dintre aplicațiile inteligenței artificiale se menționează următoarele:

Învățarea din experiență – se bazează pe algoritmi care fac predicții pe baza datelor avute la dispoziție; se utilizează în serviciile de streaming, serviciile de ridesharing, diagnosticarea unor boli, interpretarea investigațiilor de imagistică, obținerea unor medicamente eficiente.
Învățarea profundă – pentru procesarea rapidă a datelor, pe lângă învățarea din experiență, folosește rețele de informații care imită rețeaua neuronală din creierul uman; în practică este folosită în serviciile Siri pentru recunoașterea vorbirii, iar în arheologie este utilizată pentru a identifica o față umană.
Procesarea limbajului natural – permite computerelor să recunoască, să interpreteze sau să genereze limbaj uman.
Procesarea imaginilor – utilizează tehnici de învățare profundă și de identificare a tiparelor pentru interpretarea imaginilor, inclusiv imagini existente în documente PDF, grafice, tabele, texte și video.
Computația cognitivă – are ca obiectiv reproducerea gândirii umane într-un model de computer, prin analiza limbajului și a semnificațiilor ascunse în spatele cuvintelor, sunetelor și imaginilor, având consecințe benefice în optimizarea interacțiunilor dintre om și mașină.

Dezvoltarea inteligenței artificiale de la varianta IA îngustă la variantele IA generală și IA superinteligentă s-a făcut progresiv, pe măsura evoluției înaltei tehnologii (high tech).

În concluzie, inteligența naturală reprezintă o caracteristică esențială a omului, care se formează progresiv în ontogeneză prin experiență și emoții, având modele dezvoltate în cursul evoluției (filogeneză), în timp ce inteligența artificială este creată prin cod și algoritmi pentru a procesa date cu viteză mare.

Având în vedere că inteligența artificială este o tehnologie novatoare cu multe necunoscute, se impune reglementarea dezvoltării acesteia pentru evitarea unor posibile consecințe negative. Regulamentul UE privind IA este prima lege din lume concepută să garanteze că sistemele de inteligență artificială sunt dezvoltate și utilizate în mod responsabil, stabilind patru niveluri de risc (minime sau inexistente, limitate, ridicate și inacceptabile) și promovând o inteligență artificială etică, sigură și de încredere la nivel mondial. Normele impun obligații furnizorilor și implementatorilor de tehnologii IA și reglementează autorizarea sistemelor de inteligență artificială pe piața unică a UE, măsuri care ar putea deveni un standard mondial pentru reglementarea IA, așa cum s-a întâmplat, în ceea ce privește confidențialitatea datelor, cu Regulamentul general privind protecția datelor.

Să nu se uite că dezvoltarea societății este dialectică, iar contradicțiile care apar pot fi rezolvate eficient doar printr-o politică democratică înțeleaptă și responsabilă a decidenților, având modele noi de leadership și o cultură organizațională în care interesele generale sunt prioritare față de cele individuale sau de grup.

Bibliografie

Alfred Adler, Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996
Daniel Goleman, Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2021
Elena Tirziman, Societatea digitală, Editura Pro Universitaria, 2022
Howard Gardner, Inteligențele multiple. Noi perspective, Editura Curtea Veche, București, 2022
Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007

prof. Vasile Tudor