Au trecut treizeci de ani de când am pășit pentru prima dată în sala de clasă cu emoția începutului și cu dorința sinceră de a face bine. De-a lungul acestor ani, am întâlnit sute de copii. Unii erau timizi, alții curioși, unii aveau nevoie de mai multă încurajare, alții de mai multă răbdare. Fiecare generație m-a învățat ceva nou și m-a ajutat să înțeleg că adevărata misiune a unui învățător nu se rezumă la a transmite cunoștințe, ci la a forma oameni.
Privesc cu drag la copiii de astăzi, dar și cu o anumită îngrijorare. Observ că le este din ce în ce mai greu să aștepte, să asculte până la capăt, să accepte un refuz sau să înțeleagă emoțiile celui de lângă ei. Sunt mai grăbiți, mai ușor de descurajat și, uneori, mai aspri în cuvinte decât erau copiii de altădată. Nu cred că sunt mai puțin buni. Cred doar că trăiesc într-o lume care îi provoacă permanent și care, de multe ori, le răpește liniștea de care au nevoie pentru a învăța răbdarea, respectul și empatia.
Aceste schimbări m-au făcut să înțeleg că, astăzi, rolul școlii este mai complex ca oricând. În fiecare dimineață, înainte de a începe lecțiile, îmi doresc ca elevii mei să simtă că intră într-un loc în care sunt în siguranță, unde sunt respectați și ascultați. Un copil care se simte acceptat va avea curajul să întrebe, să greșească, să încerce din nou și, mai ales, să fie el însuși.
Încerc să le ofer copiilor mei mai mult decât lecții de matematică sau de limba română. Încerc să-i învăț să se salute cu bucurie, să-și ceară iertare atunci când greșesc, să-și asculte colegul fără să-l întrerupă, să înțeleagă că fiecare om merită respect. Sunt gesturi aparent mici, dar din ele se construiesc caractere puternice.
Desigur, nu este un drum lipsit de provocări. Există conflicte, neînțelegeri și momente în care emoțiile îi copleșesc. Dar tocmai atunci apar cele mai importante lecții. Îi încurajez să vorbească despre ceea ce simt, să caute soluții împreună și să descopere că dialogul poate rezolva ceea ce furia complică. Nu urmăresc doar liniștea din clasă, ci îmi doresc ca fiecare copil să înțeleagă de ce bunătatea și respectul sunt alegeri care îi vor ajuta toată viața.
De-a lungul anilor am învățat că niciun dascăl, oricât de dedicat ar fi, nu poate reuși singur. Familia rămâne primul și cel mai important educator. Acasă se pun bazele caracterului, se învață respectul, responsabilitatea și grija față de ceilalți. Atunci când părinții și școala vorbesc aceeași limbă a valorilor, copilul crește echilibrat și încrezător. De aceea consider că parteneriatul dintre familie și școală nu este doar necesar, ci esențial.
Astăzi, după trei decenii de carieră, mă bucur mai puțin pentru un calificativ de „Foarte bine” și mult mai mult atunci când văd un copil care își oferă ajutorul fără să-i fie cerut, care își încurajează colegul sau care își recunoaște greșeala cu sinceritate. Aceste momente nu apar în statistici și nici în cataloage, dar ele îmi confirmă că educația își atinge adevăratul scop.
Cred că fiecare copil are în el sămânța binelui. Depinde de noi, părinți și profesori, să o îngrijim cu răbdare, consecvență și iubire. Iar dacă, peste ani, elevii mei își vor aminti nu doar lecțiile învățate, ci și faptul că în clasa noastră s-au simțit în siguranță, ascultați și respectați, voi considera că mi-am împlinit menirea.
Pentru că, înainte de a forma elevi buni, avem datoria de a forma oameni frumoși.