Importanța științelor auxiliare în predarea istoriei

Cu toate că este o ştiinţă unitară, cu conţinutul şi metodele proprii, datorită diversităţii şi multitudinii de izvoare şi fenomene istorice, din diverse domenii şi întinderi pe perioade destul de mari şi arii diferite, pentru reconstituirea faptelor istorice, istoria trebuie să apeleze la ajutorul altor discipline sau ştiinţe, care, integrate în procesul de cercetare şi cunoaştere umană, dau istoriei şi atributul de ştiinţă multidisciplinară.

În istoriografia românească, acestor discipline ajutătoare li se spunea ştiinţe auxiliare ale istoriei. Ele erau împărţite în două grupe: majore şi minore.

Minimalizându-se importanţa ştiinţelor de-sine-stătătoare, cum sunt geografia, filosofia şi altele, şi fără a se observa relaţia de interdisciplinaritate, care se poate stabili între ele şi istorie, acestea erau considerate ştiinţe auxiliare, majore, ale istoriei. Celelalte discipline istorice, precum: istoriografia, arhivistica, arheologia, paleografia, diplomatica, numismatica şi altele erau trecute în rândul ştiinţelor auxiliare minore.

Dar, din clasificarea acestora, s-a creat şi situaţia paradoxală şi ambiguă, potrivit căreia istoria era considerată numai ca disciplină, iar disciplinele care o ,,ajutau” erau ridicate la rang de ştiinţe.

Conceptul de ştiinţă multidisciplinară atribuit istoriei nu este incompatibil cu conceptul de ştiinţă unitară, iar diversificarea istoriei în mai multe discipline sau ştiinţe nu face altceva decât să-i crească valoarea ei atât formativă, cât şi educativă .

În cercetarea istorică, specialistul se pregăteşte într-un anumit sector, relativ îngust, în care, fără îndoială, nu este nevoie să fie în acelaşi timp şi arheolog, paleograf sau numismat. Însă, această specializare îngustă nu-l scuteşte pe istoric să-şi însuşească metodele de cercetare şi a celorlalte discipline istorice şi de graniţă, deoarece astăzi, mai mult ca oricând, se impune cercetarea şi studierea interdisciplinară. De altfel, în acest sens, a avut dreptate Guy Michaud, rectorul Universităţii din Paris, când, în urma referatelor prezentate şi a discuţiilor purtate la seminarul de la Nisa, din septembrie 1970, cu tema ,,Interdisciplinaritate, probleme ale învăţământului şi cercetării în universitate”, a spus: „Interdisciplinaritatea nu se predă, nici nu se învaţă. Ea este, în esenţă, o atitudine a spiritului uman”. Într-adevăr, această atitudine îi dă posibilitate istoricului să nu trateze izolat, metafizic, anumite fapte ale procesului istoric, ci să le privească în ansamblu, în relaţii şi corelări integrative.

Profesorului de la catedră i se pot cere explicaţii, de către elevi, în legătură cu o monedă descoperită de ei, descifrarea unui document sau a unei cărţi rare, în slove chirilice, sau să dea o lămurire filologică şi istorică a unui nume de sat, oraş sau apă, cunoscute de elevi din povestirile bătrânilor sau din cunoştinţe proprii.

În excursii, profesorul de istorie trebuie să dovedească, de asemenea, cunoştinţe de arheologie, epigrafie sau paleografie, deoarece sunt vizitate monumente istorice, muzee, mănăstiri, care posedă mărturii scrise sau nescrise ale istoriei poporului nostru. El trebuie să cunoască datele furnizate de cronologie şi, în special, calcularea datelor după cronologia bizantină, care s-a folosit în cancelaria domnească din Ţările Române şi să ştie, de pildă, când se scade 5508 sau 5509 din anul de la facerea lumii, care este dat în documente sau pisaniile de la biserică sau diferenţa de zile dintre cele două stiluri, zece zile în sec. XVII, unsprezece zile în sec. XVIII, 12 zile în sec. XIX şi 13 zile în sec. XX. De asemenea, din domeniul epigrafiei latine să cunoască măcar unele elemente, ca prescurtarea D.M. (zeilor mani) din invocaţia unor inscripţii şi, în mod obligatoriu, numerotarea romană, care se mai întâlneşte şi astăzi pe frontispiciul unor instituţii. Cunoştinţe sumare de epigrafie slavă şi română cu slove chirilice se impun să le aibă profesorul, pentru a putea descifra o inscripţie tombală sau pisanie bisericească.

Corelarea istoriei cu ramura ,,cea mai tânără” a arheologiei, arheologia medievală şi folosirea şi interpretarea datelor şi realităţilor demografice – deci şi corelare cu disciplinele de frontieră – de pe teritoriul Transilvaniei, referitoare la secolele VIII-X, confirmă cele relatate de Anonymus în ,,Gesta Hungarorum”, în sensul existenţei populaţiei autohtone sedentare, cu caractere etnice distincte. Această confirmare e cu atât mai valoroasă, deoarece în unele lucrări ale istoricilor maghiari se contestă autenticitatea surselor furnizate de cronicarul respectiv, reluându-se, din nou, teza neştiinţifică şi tendenţioasă a ,,ţinutului pustiu” (Gy. Gyorffy).

Concentrarea a peste 20 de aşezări, cu centre fortificate la Biharea, Zalău, în zona voievodatului lui Menumorut, identificarea a peste 40 de aşezări în centrul Transilvaniei, acolo unde se va forma voievodatul Transilvaniei, condus de Gyla (probabil cu numele adevărat de Iulius), în secolele VIII-X, înainte de pătrunderea ungurilor, denotă existenţa unei populaţii stabile, sedentare, încă din secolele anterioare.

De asemenea, existenţa celor două aşezări apropiate, cea română de la Guşteriţa şi cea slavă, de la Ocna Sibiului, distincte, demonstrează veridicitatea ştirilor relatate de Anonymus că locuitorii ţării erau români şi slavi, deci procesul de formare a poporului român se încheiase la venirea slavilor, din moment ce se menţionează două etnii deosebite.

În ceea ce priveşte paleografia, dacă citirea textelor din latină medievală sau neogreacă este mai dificilă, cele scrise în limba română cu caractere chirilice sunt obligatorii de cunoscut.

Profesorul de istorie trebuie să aibă sumare cunoştinţe de diplomatică, în aşa fel încât să distingă un hrisov de act obişnuit şi să explice, în mod ştiinţific, anumite prescurtări şi atribuţii ale domnului din titlurile purtate. Astfel, puţini profesori cunosc şi explică influenţa bizantină, care se găseşte în particula Io din titulatura domnilor noştri şi care are o semnificaţie religioasă, provenită din Ioan, nume teofor, ce înseamnă bunătatea domnului milostiv, aşa cum Bogdan înseamnă dăruit de Dumnezeu.

De asemenea, profesorul trebuie să explice elevilor de ce domnitorii noştri se intitulau: mare voievod, domn şi gospodar (aceste titluri nefiind sinonime, dar toate ducând la sublinierea suveranităţii de stat), precum şi denumirea Ţării Româneşti de Ungro-vlahia.

Profesorul de istorie trebuie să aibă minime cunoştinţe de sigilografie (studiul sigiliilor), heraldică (studiul stemelor şi blazoanelor), numismatică (studiul monedelor), medalistica (studiul medaliilor), miniaturistica (studiul miniaturilor de pe texte şi cărţi) şi genealogie (studierea spiţelor de neam).

Din punct de vedere metodologic, corelarea intradisciplinară între istorie şi disciplinele auxiliare se poate realiza la lecţia introductivă de istoria patriei, când se tratează probleme legate de pământul românesc, pe care s-a dezvoltat poporul, problema periodizării istoriei, dar, în special, atunci când se predau aspecte din organizarea social-economică, administrativă şi culturală, în anumite epoci şi, mai ales, când se prezintă evoluţia instituţiilor.

De asemenea, o bună corelare se realizează şi atunci când se intuiesc şi se comentează stemele ţărilor, monedele şi orice alt material care ţine de studiul disciplinelor auxiliare. Aşa, de pildă, o foarte reuşită corelare intradisciplinară între istorie şi heraldică se poate realiza atunci când, la lecţia despre Mihai Viteazul, se proiectează stema Ţărilor Române unite.

După cum se ştie, sigiliul lui Mihai Viteazul, aplicat pe un document din 27 iulie 1600, are – în reprezentare – şi elemente ale stemei Moldovei (capul de bour), ale stemei Ţării Româneşti (acvila cu cruce în cioc) şi ale stemei Transilvaniei (doi lei). În secolele XVII-XVIII, domnitorii din Ţara Românească şi Moldova au folosit, frecvent, sigiliile cu stemă unită. În felul acesta, sigiliile cu stemă unită au căpătat şi un sens politic, fiind o recunoaştere a comunităţii de origine, obiceiuri şi limbă .

Bibliografie

1. CERGHIT, I., Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.
2.  FELEZEU, Călin, Didactica istoriei, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
3. PĂUN, Emil, Introducere în pedagogie, Bucureşti, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2005.

prof. Pavel-Rafael Negru

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/pavel.negru

Articole asemănătoare