Importanța socializării în mediul școlar

Socializarea este un proces complex care continuă pe tot parcursul vieții și presupune asimilarea și interiorizarea treptată a valorilor, normelor și regulilor specifice unei comunități, prin care individul se adaptează mediului sociocultural în care trăiește. E. Durkheim consideră că unul dintre scopurile educației este acela ca ființa socială să subordoneze ființa individuală. Socializarea poate fi astfel un proces de uniformizare a comunității, fără a exclude însă personalizarea, respectiv modul specific prin care individul se raportează la normele și regulile sociale.

Potrivit lui Pavel Mureșan (1980, p. 19), socializarea este un „proces de integrare și adaptare a persoanei la viața socială prin însușirea în cadrul familiei, școlii, instituțiilor, organizațiilor, profesiei a produselor culturale care îi permit conviețuirea în societate”. Unul dintre mecanismele de bază ale socializării este învățarea socială. Prin interiorizarea cerințelor sociale, individul se integrează în diferite structuri, precum familia, grupul, colectivul sau instituția, dobândind astfel un statut social.

Pavel Mureșan amintește și conceptul de inteligență socială, pe care o definește ca fiind „o formă a inteligenței caracterizată printr-o calitate și eficiență superioare a adaptării sociale, a conștientizării rapide și previziunii exacte a relațiilor, acțiunilor și proceselor sociale” (1980, p. 20). Inteligența socială este rezultatul învățării sociale și presupune capacitatea de a înțelege relațiile dintre oameni, precum și de a identifica și rezolva probleme de organizare și conducere socială.

Învățarea socială contribuie și la formarea trăsăturilor afective și comportamentale. Ființa umană învață cum să reacționeze, ce să simtă și cum să se comporte în diferite situații, pe baza unor modele prescrise social, pe care le însușește și le personalizează în funcție de propria structură a personalității. În mediul școlar, activitatea educativă urmărește nu numai însușirea cunoștințelor, ci mai ales formarea atitudinilor și convingerilor despre lume, muncă și viață. Astfel, învățarea socială reprezintă unul dintre cele mai importante mecanisme care asigură dezvoltarea, maturizarea, integrarea și adaptarea socială a individului.

Importanța mediului social în dezvoltarea copilului este evidențiată și de Erik Erikson, care propune o abordare stadială a formării personalității și a dezvoltării sinelui în interacțiunea cu ceilalți. În concepția sa, dezvoltarea personalității se realizează printr-o succesiune de evenimente biologice, psihologice și sociale, fiecare etapă având o problemă centrală care trebuie rezolvată pentru a permite trecerea la etapa următoare. Oamenii parcurg opt stadii de dezvoltare de-a lungul vieții, iar rezolvarea crizelor specifice fiecărei perioade influențează evoluția ulterioară.

La începutul vieții, relația copilului cu mama și satisfacerea nevoilor sale contribuie la construirea încrederii în sine și în lumea înconjurătoare. Contactele fizice reprezintă primele experiențe sociale, care stau la baza formării comportamentului ulterior. Pe măsură ce copilul crește, apare nevoia de autonomie și independență, iar echilibrul dintre protecția oferită de părinți și libertatea de explorare favorizează dezvoltarea acesteia. În perioada preșcolară, copilul își dezvoltă inițiativa prin explorarea mediului fizic și social, prin joc și activități, iar încurajarea din partea părinților contribuie la dezvoltarea încrederii în propriile posibilități.

Odată cu intrarea în școală, mediul educațional devine determinant pentru dezvoltarea copilului. În perioada cuprinsă între 6 și 12 ani crește influența profesorilor și a colegilor, iar copilul manifestă dorința de a produce și de a construi diferite lucruri. Reușitele contribuie la formarea încrederii în forțele proprii, în timp ce eșecurile repetate pot genera un sentiment de inferioritate și o imagine de sine negativă.

În adolescență, preocuparea principală devine construirea identității și găsirea răspunsurilor la întrebările „Cine sunt eu?”, „Cum sunt eu?” și „Cine pot deveni eu?”. Relațiile cu grupul de prieteni și experiențele educaționale și profesionale contribuie la asumarea rolurilor sociale. Ulterior, în tinerețe, individul se confruntă cu nevoia de a construi relații apropiate, alegând între intimitate și izolare. În viața adultă, preocupările se îndreaptă spre responsabilitățile familiale și profesionale, iar la bătrânețe apare nevoia de a-și evalua viața și de a ajunge la un sentiment de integritate, în opoziție cu disperarea.

Fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalități unice și îl sprijină pe individ să devină un membru activ și creator al societății. Evoluția sa este influențată atât de legile interne ale dezvoltării, cât și de influențele culturale și de ritmul individual de adaptare la cerințele societății. Astfel, dezvoltarea copilului se află în strânsă legătură cu mediul social, fizic și cultural în care acesta trăiește.

În viziunea lui Pavel Mureșan, învățarea socială urmărește formarea experienței sociale și interiorizarea modelelor de viață, dezvoltarea unei concepții despre lume și viață, formarea stilului de gândire și comportare, precum și însușirea atitudinilor și convingerilor personale. Aceasta contribuie la interiorizarea valorilor sociale, la formarea unei imagini de sine pozitive, la dezvoltarea autocunoașterii și a capacității de autocontrol cognitiv, afectiv și moral. De asemenea, favorizează dezvoltarea empatiei, însușirea rolurilor sociale și profesionale și capacitatea de a lua decizii și de a realiza acțiuni comune.

Conținutul învățării sociale cuprinde experiența socioculturală asimilată și interiorizată de individ și de colectivitate. Prin intermediul acestui proces se formează cunoștințe, opinii, atitudini, convingeri, trăsături de personalitate, modele de muncă și de viață, precum și norme și valori sociale. Sunt dezvoltate, totodată, comportamentul interpersonal, capacitatea de cooperare, autocunoașterea și aptitudinile de organizare și conducere. Socializarea începe prin însușirea structurilor fundamentale ale personalității, prin socializarea culturală de bază, și continuă prin socializarea profesională, prin care individul își însușește o profesie.

În concluzie, învățarea socială este un proces complex, aflat în permanentă restructurare și reorganizare, care se desfășoară pe tot parcursul vieții. Comportamentele sociale pot fi însușite prin observație, încercare și eroare sau condiționare, însă inteligența și conștiința individului au un rol decisiv în acest proces. Prin educație și prin relațiile cu ceilalți, individul își formează personalitatea, își însușește valorile și normele sociale și dobândește capacitatea de a se integra și adapta societății.

Bibliografie

  1. Durkheim, E. (1980). Educație și sociologie. Traducere și studiu introductiv de Iorgu Stoian. București: Editura Didactică și Pedagogică.
  2. Erikson, E. H. (1963). Childhood and Society (ediția a II-a, revizuită și adăugită). New York: W. W. Norton & Company.
  3. Mureșan, P. (1980). Învățarea socială: Teorii, forme, procese, mecanisme. București: Editura Albatros.

 

prof. Emilia Moldoveanu

Grădinița cu Program Prelungit Nr. 3, Buzău (Buzău), România
Profil iTeach: iteach.ro/profesor/emilia.moldoveanu