Copilăria e o lume fericită prin însăşi esenţa ei. Fericirea de mai târziu se bazează pe cea din copilărie. Un om fericit este un om împlinit, este un om care şi-a găsit calea în viaţă. Pentru a îndruma paşii unui copil pe calea devenirii propriei personalităţi educatorii, şi în general adulţii, care sunt responsabili de acest lucru, trebuie să ţină seama de faptul că jocul este preocuparea primordială a copilăriei. Această preocupare constituie motiv de cercetare pentru diferite ştiinţe: psihologie, pedagogie, fiziologie, filosofie.
«… în joc, un copil se comportă totdeauna dincolo de vârsta sa medie, dincolo de comportamentul său cotidian, în joc este ca şi cum ar fi puţin mai înalt decât el însuşi.» LEV VÎGOTSKI
Deci, nu doar ştiinţele educaţiei cercetează importanţa şi rolul jocului în viaţa copilului şi a omului în general. Viaţa speciei umane este într-o evoluţie care depinde de felul în care cei maturi îi ajută pe cei în formare să se dezvolte. Şi oare cum ar fi realizabil acest lucru altfel decât păstrând lumea copilăriei fericită? În copilărie, jocul şi învăţarea se împletesc uneori până la contopire. Copilul este capabil să se joace când este fericit, dar şi când este trist, se joacă când este sănătos, dar şi când este bolnav. El nu ia nici o pauză de la această activitate atât de importantă pentru vârsta sa. Nu renunţă niciodată cu plăcere la joc, oricât s-ar juca simte că mai doreşte şi mai poate.
Dar importanţa jocului în devenirea personalităţii umane nu se rezumă numai la oferirea unui cadru plăcut de dezvoltare ci oferă ocazia unei cooperări fără de care învăţarea ar fi mult mai grea, dacă nu imposibilă.
Conform teoriei constructivismului social, dezvoltarea individului se construieşte prin interacţiunea socială (Lev Vîgotski). Acestă interacţiune, în cazul copiilor, presupune activitate împreună cu alţii, copii sau adulţi, şi cadrul optim al acestei cooperări este jocul. Pedagogia modernă, bazată pe învăţarea prin cooperare are drept puncte de plecare şi aspecte din teoria constructivismului social, în special prin acceptarea termenului introdus de acesta de „zonă a proximei dezvoltări”.
Tot conform teoriei mai sus amintite, fiecare funcţie psihică superioară apare de două ori în cursul dezvoltării copilului: mai întâi într-o activitate ce presupune cooperare cu adulţii (ce au rol de dirijare) şi mai apoi ca activitate individuală, interioară. Şi cel mai elocvent exemplu în această privinţă este cel al limbajului, considerat de Vîgotski „instrument psihologic” care permite oamenilor să-şi modeleze propriile acţiuni. În concepţia psihologului mai sus amintit, gândirea nu poate exista fără limbaj. Limbajul, ca instrument semiotic de foarte mare importanţă în dezvoltarea cognitivă, apare mai întâi ca mijloc de comunicare în anturajul copilului şi abia apoi se transformă în limbaj interiorizat, trecând prin etapa de limbaj egocentric.
Plecând de la cele de mai sus se observă că lumea înconjurătoare este descoperită de copii prin joc, activitate care, sub aparenţa divertismentului, poate căpăta valenţe de muncă serioasă, prin care copiii îşi însuşesc experienţe de viaţă necesare propriei dezvoltări. Jocul didactic este o formă de joc instructiv-educativ organizat, responsabil cu transmiterea unor competenţe. Pedagogia, ca ştiinţă a educaţiei, îşi pune problema valorizării valenţelor formative ale jocului pe care îl transformă într-un mod de educaţie. Astfel putem considera problematica jocului ca fiind una dintre cele mai importante în preocupările ştiinţelor educaţiei, mereu actuală şi deschizând mereu noi întrebări.
Bibliografie:
1. Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi.
2. Vîgotski, L. S., (1972), Opere psihologice alese, vol I-II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti