„Mama este numele lui Dumnezeu pe buzele şi în inimile copiilor.” (William Makepeace Thackeray). Mama! Ce cuvânt fermecător şi înălţător! Întâiul nostru cuvânt! Un sentiment de dragoste şi o imagine sfântă ne apare în faţa ochilor atunci când îl rostim! O privire caldă şi ocrotitoare ne urmăreşte fiecare pas al vieţii.
Voi apela la literatură română pentru desăvârşirea a tot ce presupune conceptul de „Mamă”.
Atunci când suntem nesiguri, când ne este frică, când ne este foame, când ne este frig, când suferim, când avem nevoie de ocrotire şi de iubire, când suntem singuri… şi ne este teamă, dorim ca Mama să se afle lângă noi şi să ne ocrotească, oferindu-ne ceea ce numai ea poate în modul cel mai sincer şi cel mai curat – dragostea. Voi încerca să exprim ce înseamnă pentru mine Mama. Mama înseamnă dragoste, iubire necondiţionată, ajutor, sacrificiu, călăuză, prietenie, sfetnic, sinceritate, sprijin…
Începând cu poeziile populare, doinele şi baladele au cântat în cuvinte simple dragostea copilului pentru Mamă şi, mai ales, dragostea Mamei pentru copil. În basme, Mama este cea care deţine batista fermecată, din sângerarea căreia află că feciorul îi este în primejdie şi astfel porneşte să-l caute, izbutind să îl ajute. Folclorul românesc aduce un elogiu impresionant Mamei, de la îngânările de leagăn până la oraţiile de nuntă sau bocete. Cântecele, doinele, baladele noastre prezintă nenumărate ipostaze ale Mamei, mama bună, dreaptă, hotărâtă, activă, care caracterizează femeia-Mamă din literatura română.
În epoca marilor clasici, paginile închinate Mamei, primesc un rol hotărâtor în literatura română. Sunt deosebit de sugestive versurile poeziei „O, mamă…” de Mihai Eminescu: „O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi / Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; / Deasupra criptei negre a sfântului mormânt / Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt, / Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău… / Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”
Opere însemnate ale epocii au în centrul lor imaginea Mamei: „Doamna Chiajna” de Al. Odobescu, „Mara” de Ioan Slavici, „Mama” de George Coşbuc etc. „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă prezintă dragostea pentru Mama sa, căreia îi datorează existenţa ca om şi ca scriitor: „Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea şi vremea se îndrepta după râsul meu… Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.”
Sunt remarcabile cuvintele lui Alexandru Depărtăţeanu din opera „Mama”: „Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă. Şi pâine… un singur codru într-o maramă. Mama-l frânse în două şi dete pe rând La fieştecare câte o părticea. – Mamă, atunci copiii ziseră plângând, Ţie ce-ţi rămâne? – Voi! răspunse ea.”
Sunt remarcabile versurile lui Nichita Stănescu din poezia „Cea mai scumpă de pe lume”: „Spune-mi care mamă-anume / Cea mai scumpă e pe lume?/ Puii toţi au zis de păsări, / Zarzării au zis de zarzări, / Peştişorii, de peştoaică, / Ursuleţii, de ursoaică, / Şerpişorii, de şerpoaică, / Tigrişorii, de tigroaică. / Mânjii toţi au zis de iepe, / Firul cepii-a zis de cepe, / Nucii toţi au zis de nucă, / Cucii toţi au zis de cucă, / Toţi pisoii, de pisică, / Iară eu, de-a mea mămică. / Orice mamă e anume, / Cea mai scumpă de pe lume!”
Mama este fiinţa căreia îi suntem datori cu un respect profund, căreia îi mulţumim pentru faptul că ne-a adus pe lume, dăruindu-ne cel mai frumos cadou pe care-l putem primi – viaţa. Primul zâmbet, primul pas, primul cuvânt, o carte cu poveşti, copilăria cu toate tainele ei, totul sunt legate de Mamă. Mama este o zână ce a coborât din tărâmul basmelor pentru a fi alături de noi. Sentiment dintre cele mai adânci ale omului, în care se îmbină recunoştinţă, încredere, veneraţie, duioşie, iubirea pentru Mamă şi-a găsit în literatura română întruchipări artistice deosebite, care impresionează prin sinceritate şi căldură. În final, ne lăsăm visul şi gândul să zboare purtate pe aripi de vers eminescian: „O, mamă, dulce mamă…”.
Bibliografie:
Cirlan Maria Ramona, Chipul mamei în literatura română, Editura Rovimed Publishers, București, 2011.