Educaţia nu este o activitate desfaşurată în sine şi pentru sine, ci una care urmăreşte atingerea anumitor finalităţi. O abordare corectă şi sistemică a fenomenului educaţional se poate realiza doar prin prisma intenţiilor urmărite şi a rezultatelor scontate.
Plecând de la ideea de reformă a educaţiei / învăţământului, care „reprezintă o schimbare fundamentală proiectată şi realizată la nivelul sistemului de educaţie/ învăţământ, în orientarea acestuia (schimbarea finalităţilor), în structura acestuia şi în conţinutul procesului de instruire”, am considerat oportună tratarea temei „Finalităţile educaţiei în societatea democratică după 1989 în România” în acest eseu, întrucât finalităţile educaţiei sunt esenţiale în orientarea celor pe care îi educăm.
Sensul finalist al acţiunii educaţionale se referă la faptul că, în fiecare moment al desfăşurării sale, educaţia este orientată şi dirijată în funcţie de finalităţile (rezultatele) pe care aceasta le urmăreşte. Aceste finalităţi sunt determinate preponderent de contextul social-istoric în care se desfăşoară acţiunea educaţională şi mai puţin de dorinţele proprii ale elevului sau ale celui care organizează, declanşează şi conduce acţiunea educativă.
Finalităţile educaţiei reprezintă orientările valorice ale activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii definite la nivel de sistem (educaţie/ invăţământ) şi de proces (de învăţământ). Aceste orientări valorice sunt incluse în documente de politică a educaţiei elaborate la diferite niveluri ale deciziei: legea invăţământului, statutul cadrelor didactice, programele şcolare etc.
Finalităţile educaţiei reprezintă dimensiunea subiectivă a activităţii de educaţie care transpune în practică – prin intermediul unor decizii de filozofie şi de politică a educaţiei, pe de o parte, şi de politică şcolară, pe de altă parte – dimensiunea obiectivă a activităţii de educaţie, definită la nivelul funcţiilor generale ale educaţiei. În acelaşi timp, trebuie evidenţiat faptul că finalităţile educaţiei ridică problema raportului dintre orientările valorice propuse, la diferite niveluri ale sistemului şi ale procesului de învăţământ, şi resursele pedagogice necesare. Modul de rezolvare a acestui raport demonstrează calitatea actului de politică a educaţiei, exercitat în cadrul unui sistem de învăţământ pe termen lung, mediu şi scurt.
În ceea ce priveşte idealul educaţional actual al învăţământului din ţara noastră, acesta este sintetizat prin formularea următoarelor cerinţe: “dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane în vederea formării unei personalităţi autonome şi creative. Astfel, idealul educaţional românesc al acestei perioade vizează desăvârşirea potenţialului uman şi valorificarea acestuia în vederea formării unei personalităţi armonioase şi creatoare capabilă să se integreze în societate şi să facă faţă cu succes cerinţelor de orice natură ale societăţii.
Idealul educaţional al şcolii româneşti nu se referă doar la desăvârşirea interioară a personalităţii ci are în vedere şi asigurarea dimensiunii de ordin vocaţional al procesului instructiv-educativ, vizând exercitarea unei profesiuni cu randament optim. În acest mod se realizează asigurarea unei corespondenţe cât mai bune a caracteristicilor personalităţii subiectului uman cu activitatea prestată în contextul solicitărilor societăţii. Un asemenea ideal vocaţional este un proiect ce cuprinde un ansamblu de valori şi însuşiri posibil de a fi asimilate şi formate în grade diferite, în funcţie de dispoziţiile interne ale personalităţii şi de calitatea organizării educaţiei. Societatea trebuie să ofere cadrul potrivit pentru desăvârşirea personalităţii umane, iar aceasta să se implice în mod creator în dezvoltarea acelei societăţi.
Scopurile educaţionale reprezintă finalităţi educaţionale cu nivel mediu de generalitate care se realizează în intervale medii de timp.
Scopurile educaţionale sunt anticipări mentale ale diverselor acţiuni de formare a personalităţii umane şi se referă la rezultatele ce urmează să se obţină în cadrul unui şir de acţiuni educaţionale. Specificul scopurilor educaţionale constă în faptul că acestea practic detaliază idealul educaţional la nivelul diverselor situaţii instructiv-educative. Astfel dacă idealul educaţional este unul singur, scopurile educaţionale vizează finalităţi educaţionale particulare, specifice spre exemplu diverselor laturi ale educaţiei, diferitelor nivele şi profile de învăţământ şi diferitelor tipuri de şcoli.
Analizând structura scopurilor educaţionale, Geissler distinge existenţa a patru perechi de scopuri, contradictorii dar, în ultimă instanţă, complentare:
• scopuri materiale (centrate pe asimilarea de informaţii) şi scopuri formale (urmărind modelarea aptitudinilor şi cultivarea personalităţii);
• scopuri de conţinut (centrate pe achiziţionarea de cunoştinţe punctuale) şi scopuri comportamentale (formarea şi interiorizarea unor acţiuni sau deprinderi);
• scopuri utilitare (axate pe formarea deprinderilor şi competenţelor cerute de activitatea practică) şi scopuri nepragmatice (vizează formarea unor conduite fără o finalitate practică imediată);
• scopuri specifice disciplinelor (caracteristice fiecărei materii) şi scopuri supradisciplinare (dezvoltarea inteligenţei, motivaţiei etc.);
Obiectivele sunt finalităţi educaţionale care au un nivel redus de generalitate şi se realizează în intervale scurte de timp, referindu-se la lecţii sau secvenţe de lecţii. Obiectivele educaţionale sunt enunţuri cu caracter anticipativ care descriu în termeni exacţi rezultatele aşteptate a fi obţinute la finele unei secvenţe de instruire. În funcţie de natura şi conţinutul rezultatelor vizate, obiectivele educaţionale se împart în obiective de ordin cognitiv, obiective de ordin afectiv-motivaţional şi obiective de ordin comportamental
În lanţul finalităţilor educaţionale, obiectivul este ultima verigă, cel care va particulariza şi concretiza idealul şi scopurile educaţionale. Obiectivul indică modificarea ce urmează a se produce în mod intenţionat în structura personalităţii celui educat. Modificările pot surveni, aşa după cum precizam anterior la nivelul proceselor şi însuşirilor psihice, calităţi intelectuale, aptitudini, motivaţii ş.a. Asigurarea funcţionalităţilor specifice obiectivelor educaţionale necesită operaţionalizarea acestora. A operaţionaliza un obiectiv înseamnă a-l transpune în termeni de comportament concret, direct observabil şi măsurabil. Operaţionalizarea unui obiectiv educaţional presupune realizarea unei suite de precizări: precizarea performanţei, precizarea autorului performanţei, precizarea condiţiilor concrete în care va avea loc realizarea performanţei respective şi stabilirea unui nivel minimal acceptat de reuşită.
Aşa după cum idealului educaţional îi corespund mai multe scopuri educaţionale, unui scop îi corespunde un şir de obiective educaţionale. Idealul şi scopurile educaţionale fiind mai generale şi mai îndepărtate ca timp de realizare, este necesară detalierea acestora printr-un şir de obiective, fiecare anticipând o performanţă ce va putea fi observată şi evaluată la sfârşitul acţiunii educaţionale. Facem în acest context precizarea că, în general, eficienţa acţiunii educaţionale poate fi apreciată parcurgând traseul de la obiective la idealul educaţional: atingerea obiectivelor ne ajută să ne pronunţăm asupra realizării scopului, iar scopul ne oferă o imagine despre încadrarea acţiunii educaţionale în ideal. Între ideal, scopuri şi obiective educative există o strânsă interdependenţă. Idealul educaţiei determină scopurile şi obiectivele educative, iar acestea, la rândul lor, concretizează pe diverse planuri cerinţele generale ale idealului. Dacă obiectivele şi scopurile educaţionale nu sunt atinse atunci idealul educaţional devine imposibil de realizat.
Idealul, scopurile şi obiectivele educaţionale se constituie într-un sistem, călăuzind întreaga organizare şi desfăşurare a acţiunii educaţionale.
În funcţie de idealul educaţional, de scopurile şi obiectivele preconizate şi în vederea realizării acestora, se organizează întregul sistem de învăţământ, se structurează conţinutul învăţământului, se alege şi se utilizează tehnologia şi metodologia educaţională considerată a fi cea mai eficientă. Odată precizate, scopul şi obiectivele educaţionale aferente constituie un important criteriu de evaluare al eficienţei activităţilor educaţionale realizate efectiv.
BIBLIOGRAFIE
Cristea, S., Dictionar de termeni pedagogici, EDP, 1998
Dewey, J., Trei scrieri despre educaţie. Copilul şi curriculum-ul. Scoala şi societatea. Experienţă şi educaţie. EDP, Bucureşti, 1977
Iancu, S., Psihologia şcolarului. De ce merg unii elevi “încruntaţi“ la şcoală?, Polirom, 2000
Ionescu M., Demersuri creative în predare şi învăţare, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000
Cucoş, C., Pedagogie, Polirom, Iaşi, 1996
“Tribuna învăţământului”, colecţie 2005-2006 – rubrica “Recurs la pedagogie” susţinută de prof. univ. Sorin Cristea