Primul mediu care își exercită rolul formativ deosebit de important pentru întreaga viață este cel familial. Părintele, pentru copil, constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de viață și conduită. El va influența dezvoltarea psihică în primii ani de viață ai copilului. De-a lungul timpului, studiile de specialitate au oferit un rang înalt familiei, aceasta având un rol prioritar în dezvoltarea deprinderilor de bază.
„Nu nașterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creștere pe care o dai copiilor. ” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Educația primită acasă presupune dezvoltarea unui anumit grad de autonomie – să se îmbrace singur, să se spele, dezvoltarea politeții, a comunicării. În mod tradițional, un copil bine crescut salută, se comport frumos în public, respectă partenerii de joacă, cunoaște reguli nescrise ale societății legate de recunoașterea greșelilor.
Copilul are nevoie să fie ajutat, apărat, călăuzit, să se simtă important pentru cei din jurul său. Ca părinte, trebuie să reușești încă de la o vârstă foarte fragedă să îți apropii copilul, să îi devii prieten. Prietenia dintre adult și copil are câteva caracteristici, diferite de cele care sunt proprii prieteniilor dintre persoane de vârste apropiate, particularități impuse de însuși scopul relațiilor dintre educator și educat, dintre părinte și copil, de diferența care există între experiența de viață, preocupările și achizițiile morale și intelectuale ale acestora.
Fiind prieten cu copilul tău, nu există pericolul să îți pierzi autoritatea în fața lui, ci dimpotrivă, ea poate să crească – dacă înțelegi cum trebuie prietenia cu copilul, limitele între care ea se poate manifesta, direcția în care poate evolua. Pentru aceasta, este important ca să petreci mult timp împreună cu el, să nu îl pedepsești pe nedrept, ci să îi explici cu calm greșeala comisă și necesitatea pedepsei care i se cuvine. De asemenea, să ai puterea de a recunoaște în fața lui atunci când tu însuți, ca adult, greșești și de a-i arăta că și asupra ta se răsfrâng anumite consecințe. Specialiștii spun că „părinții care au o relație bună cu copiii nu simt nevoia de a fi severi, pentru că nu este necesar să-și impună autoritatea prin forță”.
În literatura de specialitate, pentru ca relațiile părinți-copii să se desfășoare normal, „fiecare părinte trebuie să ofere copilului său, în fiecare zi, cei patru «A»: atenție, acceptare, aprobare și afecțiune.” Într-o familie care îi asigură un echilibru, copilul se dezvoltă armonios, face eforturi de a învăța pentru a răsplăti pe părinți.
Părinții trebuie să le organizeze timpul astfel încât să îmbine orele de pregătire a lecțiilor cu ore de odihnă și joacă. Mai mult decât atât, reușita elevilor depinde într-o mare măsură de modelul pe care-l imprimă părinții asupra copiilor prin conduita zilnică, ceea ce determină o mai bună relaționare între viitorul elev și cadrul didactic. Părinții reprezintă un exemplu pentru copil, tot ei trebuie să-l îndrume să fie sociabil, bun coleg și prieten. „Copiii spun ce aud și fac ce văd. Părinții se pot vedea în copiii lor, ca într-o oglindă, pe ei înșiși.” (Jurnalul unei mame).
Funcția educativă a familiei nu încetează după intrarea copilului în sistemul educațional, ci continuă să aibă aceeași importanță, realizându-se însă, într-o ipostază nouă, de interacțiune a familiei cu instituțiile de învățământ. Să nu uităm, educația nu începe și se încheie la intrarea sau ieșirea pe poarta școlii, ci reprezintă un proces continuu de descoperire și redescoperire a capacităților individuale. Din acest unghi, copilul va fi privit drept participant în cadrul unui amplu proces de schimb de experiențe, iar tocmai aceste interacțiuni ale celor două medii contribuie la ameliorarea diferențelor de viziune și acțiune asupra copilului.
În cadrul lectoratelor cu părinții, am încercat să-i informez și să demonstrez că un copil trebuie crescut în așa fel încât și familia și societatea să beneficieze de un viitor adult responsabil și cum ar trebui părinții să-și educe copilul să trăiască și să crească sănătos. Această misiune fiind destul de greu de îndeplinit datorită diferitelor tipuri de părinți: indulgenți, autoritari, indiferenți, protector și democratici. Lucrul cu elevii de zi cu zi, ne determină să reconfigurăm traiectul educațional al copiilor prin implicarea tot mai multă a părinților în activitățile școlare și extrașcolare, existând posibilitatea organizării unor activități de tipul parteneriatului părinte-elev, activități organizate la școală sau într-un cadru nonformal. Șezătorile, serile de lectură, programele artistice, „ziua mamei” ș. a. m. d. sunt doar câteva din exemplele ce pot fi integrate și folosite cu succes la școală, prin care se urmărește ridicarea gradului de conștientizare în rândul părinților a necesității apropierii de sistemul educațional, deschiderea spre dialogul constructive și responsabilizarea tuturor factorilor implicați în educație. Atunci când reușești să stabilești o empatie între învățător – elevi și părinții acestora, ne aflăm pe aceeași lungime de undă iar procesul de predare-învățare se desfășoară firesc și rezultatele sunt superioare.
Familia, alături de educația organizată în mod conștient și deliberat, alături de alți factori precum mediul social, (comunitatea locală) joacă un rol major, oferindu-i copilului posibilitatea de deschidere a perspectivei din care va privi pe viitor procesul instructiv-educativ, drept pentru care instituirea unui veritabil parteneriat școală-familie merită să fie dezvoltat. Astfel de parteneriate își conturează o funcție vitală, aceea de a crea un mediu favorabil dezvoltării copilului dintr-o perspectivă multi-direcțională, integrarea facilă a individului în societate, capabil să răspundă printr-o permanentă adaptare la cerințele lumii contemporane.