În contextul actual, în procesul educațional sunt antrenați diferiți factori, însă sunt solicitate cu prioritate școala, familia și comunitatea. Contribuția acestora va fi valoroasă dacă acești factori își vor unifica eforturile în același sens, urmărind aceleași deziderate. În situația în care concepțiile și proiecțiile celor trei sunt divergente, nu sunt în consens, educația unuia este în detrimentul celeilalte. Ideal este să existe unitate de vederi în definirea personalității copilului, iar demersurile educaționale pe care le întreprind să fie convergente, să sprijine eforturile celuilalt pentru un scop comun.
Educația în familie
Familia ocupă locul central în viața copilului aici el își trăiește primii ani, află informațiile inițiale, își însușește valorile, începe să descopere lumea și pe sine, acumulează și simulează modele de comportament, care îi determină ulterior personalitatea.
Educația în familie constă într-un ansamblu de acțiuni sistematice orientate spre formarea și dezvoltarea calităților intelectuale, morale și fizice ale copilului, acțiuni care încep să fie realizate odată sau chiar înainte de conceperea lui.
Pentru orice persoană copil, adolescent, tânăr, adult familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea și afirmarea lui, asigurând condiții de securitate și protecție, atât fizică, cât și psihică, în orice perioadă a vieții. Aici se conturează concepția despre viață și conceptul de sine. Cei șapte ani de acasă, ca și lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranță, ci copilul a simțit cum e să fii iubit, a fost obișnuit să manifeste dragoste față de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, știind că va fi tratat cu îngăduință, să aprecieze binele și frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acel copil va crește iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Importanța exemplului pozitiv în procesul de educație
Unul dintre cele mai eficiente mijloace în educația copilului este modelul sau exemplul. Este esențial ca acesta să fie unul pozitiv și utilizat cu pricepere. Importanța exemplului pozitiv în procesul de educație se bazează pe tendința înnăscută a copilului de a imita. Din frageda copilărie el imită persoanele care îi sunt apropiate. Incontestabil, pentru copil părinții constituie primele modele de viață și de comportament. Psihologii au ajuns la concluzia că, în copilărie, întregul comportament al copiilor reprezintă o copie fidelă a comportamentului părinților. De aceea, părinții trebuie să aibă mare grijă cum se comportă cu și în preajma copilului său, să conștientizeze faptul că el nu are nicio vină pentru problemele cotidiene, îngrijorările sau frustrările lor, trebuie să-și controleze nervii sau izbucnirile de mânie. El merită un mediu echilibrat și multă dragoste.
Atmosfera afectivă în familie are o influență hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie. În primii ani de viață copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacții emotive, care vor determina atitudinile de mai târziu. Năzuințele copilului se formează în copilărie, fiind influențat de cei din jur. În familie copilul învață limbajul ți comportamentul social, își formează aspirații și idealuri, convingeri și aptitudini, sentimente, trăsături de voință și caracter. Întotdeauna ambianța, climatul din familie influențează în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite.
Din experiența profesională , am remarcat în ultimii ani o exacerbare a lipsei de bun simț și a violenței din partea copiilor, sub ochii îngăduitori ai părinților sau uneori, având consimțământul tacit sau vizibil al acestora, care din prea multă dragoste aprobă cu nonșalanță comportamentul reprobabil al acestora.
Aceștia nu realizează că greșesc, cultivând acest tip de comportament dăunător, care ne amintește de personajul lui Caragiale. Mai târziu psihologul austriac A. Adler menționa că în formarea personalității copilului un rol important îl joacă constelația familială, relațiile dintre părinți și copii.
Modelele de conduită oferite de părinți, calitatea afectivă a căminului familial creează condiții favorabile pentru formarea și afirmarea unei personalități, apte a se integra eficient în societate, respectând normele și legile acesteia.
E bine să se țină cont de faptul că, lipsiți de influența benefică a unui mediu familial favorabil, deseori din cauza stilului comportamental neadecvat al părinților, al deficitului de afecțiune și încredere în relațiile cu aceștia, copiii ajung să săvârșească abateri de la normele de conviețuire socială.
Influențele educaționale ale familiei asupra dezvoltării personalității viitorului adult
Educația în familie ocupă un loc important în formarea puiului de om, care trebuie să găsească aici condiții de dezvoltare fizică , perceptivă, intelectuală, personală și socială. Din primii ani de viață personalitatea adultului de mai târziu prinde contur și se manifestă prin elemente concrete cum sunt temperament, caracter, însușiri, capacități, abilități și aptitudini.
Cei șapte ani de acasă sunt hotărâtori în procesul de adaptare și integrare la viața socială și așa marcată de influențele mediului socio- economic. Familia trebuie să asigure sentimentul de confort și siguranță. o ambianță frământată de tensiuni familiale, lipsită de afecțiune, stare de indiferență, cu acte de violență va duce la reacții de inadaptare în societate și reacții de respingere a acestuia în colectivitate.
Zestrea de echilibru relațional și adaptativ pe care copilul o moștenește din tiparul reprezentat de familia sa este cea mai sigură investiție pe terenul viitoarei lui personalități, asigurându-i detenta realizării de sine și a succesului în general. Din contră, dacă este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil, copilului se poate inhiba, ba chiar se poate maturiza afectiv și conjunctiv.
Familia este instituția primordială unde copilului se bucură de cea dintâi școală a vieții. Copiii învață din felul în care trăiesc.
„Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine să ai un țel.
Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață generozitatea.
Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.”
(Doroty Law Nolte )
„Să nu-i educăm pe copiii noștri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari și nimic nu ne permite să știm cum va fi lumea lor. Atunci să-i învățăm să se adapteze.” ( Maria Montessori – Descoperirea copilului )
„Într-o țară așa de frumoasă, cu un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune: „Sunt român!” (Alexandru Vlahuță)
Carențele educaționale
Toate instituțiile, comunitatea, societatea și adulții trebuie să garanteze și să asigure dezvoltarea normală a fiecărui copil, în orice colț al lumii, întrucât el este în germen viitorul , certitudinea, progresul și speranța. nedezvoltarea, devierea comportamentală, promiscuitatea și suferința fac din ce în ce mai multe victime printre copii, marcând destinul lor în chip nefericit.
Uneori indiferența, alteori agresivitatea, lipsa de înțelegere și de afecțiune, neputința adulților ori marginalizarea de către societate, familie și chiar instituții sunt responsabile de o autentică degradare umană, înjositoare pentru copil, dar și pentru mediul în care trăiește.
În Noul Testament se scrie dacă rădăcinile sunt sfinte atunci și ramurile sunt. Această parabolă ne subliniază faptul că dacă răul coboară spre copii și ajunge să-i infesteze, atunci și trunchiul și ramurile națiunii se vor ofili, iar copacul va putrezi.
Ca educatori, ne revine sarcina imensă a educației copiilor. Nu numai cu numele, ci cu fapta și cu vocația trebuie să reflectăm stăruitor, să acceptăm libertatea de afirmare, posibilitatea de a achiziționa comportamente adecvate și discernământ în ceea ce facem.
Bibliografie
1. Dumitrana, Magdalena – Copilul, familia, grădinița, București, Editura Compania, 2000
2. Mărgineanu, Nicolae – Condiția umană, București, Editura Științifică, 1973
3. Vințanu, Nicolae – Educația adulților, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1998.