Cu siguranță, fiecare dintre noi și-a pus la un moment dat întrebarea „Ce anume m-a construit în acest fel?”. În încercarea de a descoperi sursele ce-au contribuit la dezvoltarea personalității sale, omul s-a plimbat prin întreaga sa istorie de viață, din strămoși, până în vremurile noastre, analizând oameni, influențe, medii și experiențe.
Cercetătorii în domeniu au reușit să identifice cei trei factori care sunt implicați în dezvoltarea ontogenetică: ereditate, mediu și educație. Teoretic, misterul a fost rezolvat. Însă, asemenea principiului satisfacerii nevoilor, ilustrat de A. Maslow în piramida trebuințelor, îndeplinirea unei nevoi conduce la dezvoltarea unei alte nevoi. Astfel, descoperirea factorilor dezvoltării ontogenetice a declanșat dorința de a ști ce procent efectiv deține fiecare în evoluția unei persoane.
Ereditatea a reprezentat factorul cu o importanță majoră în dezvoltarea ființei umane. Foarte multe teorii l-au privit ca unic răspunzător și asta datorită cantității impresionante de informație genetică pe care o gestionează. Ereditatea se referă la zestrea genetică, la ceea ce este engramat în ADN-ul uman prin moștenire genetică. Practic, face referire la un soi de informație primară, elementară, ca: funcționalitatea analizatorilor, plasticitatea sistemului nervos, etc. Cu alte cuvinte, ne naștem cu „un teren”, care poate fi mai mult sau mai puțin fertil, cu sau fără denivelări. Ereditatea oferă predispoziții organismului uman. De exemplu, o predispoziție către dezvoltarea unei aptitudini muzicale bune. Acest lucru semnifică faptul că persoana poate fi înzestrată cu o sensibilitate auditivă (ex. Poate diferenția cu ușurință între sunete diferite) sau cu un simț auditiv excelent. Totuși, această predispoziție va asigura dezvoltarea reală a unei aptitudini muzicale?
Mediul, factor ontogenetic preferat de mulți autori, susține că zestrea ereditară nu are nicio valoare fără o serie de circumstanțe sociale care să permită consolidarea acestor predispoziții. Cu alte cuvinte, pe exemplul anterior, existența unor modele familiale, îndemnuri și contexte care să faciliteze trăirea unor experiențe cu rol consolidant, cum ar fi ascultatul mai multor genuri muzicale sau experimentarea diferitelor instrumente, ar reprezenta o garanție a formării aptitudinii respective. Inevitabil, apare întrebarea: se poate forma, totuși, o aptitudine muzicală, doar sub influența mediului? Dacă reflectăm, o persoană cu probleme ereditare ale analizatorului auditiv este incapabilă să dezvolte o astfel de aptitudine, deoarece nu există un cadru de desfășurare.
În aceste situații, intră în funcție al treilea factor al dezvoltării: educația. El acționează asemenea unui liant între cei doi factori, ereditate și mediu, căutând să medieze relația dintre ei în beneficiul individului. Astfel, acolo unde nu există o predispoziție sau un mediu adecvat pentru dezvoltarea aptitudinii muzicale, educația construiește contexte artificiale și oferă suport corespunzător pentru substituirea lipsurilor. Ea reprezintă instruirea organizată, dirijată, programată și controlată a persoanei; rezultatele sale sunt predictibile, ceea ce conferă posibilitatea realizării unor reglaje fine în funcție de context. Caracterul controlat și conștient al educației este ceea ce o plasează pe primul loc în formarea și dezvoltarea ființei umane, iar acest lucru, este posibil datorită independenței și flexibilității de care se bucură acest factor. Educația are posibilitatea adaptării în funcție de cerințele contextului (personal, social, emoțional, etc.). Ea are posibilitatea îmbunătățirii permanente, lucru imposibil pentru mediu și ereditate, care de cele mai multe ori sunt date ca atare și nu se pot modifica. Mai mult de atât, educația are posibilitatea realizării unor reglaje fine astfel încât să poată acționa specializat.
Rolul educației în dezvoltarea ontogenetică este central. Cercetată și analizată în detaliu, rezultatele sale pot fi de-a dreptul surprinzătoare. Cadrele didactice, în special, au datoria de a mânui cu grijă acest instrument, astfel încât efectele sale să acționeze într-o manieră naturală, dar în același timp revoluționară.
Bibliografie
1. Băban A., (2009). Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere. Cluj: Asociația de științe cognitive din România.
2. Cosmovici, A., (2005), Psihologie generală, Iași: Polirom.
3. Cristea. C.G., (2008), Pedagogie generală, București: Didactica și Pedagogica.
4. Cucoș, C. (2014), Pedagogie, Iași: Polirom.
5. Jigău, M., (2007), Consilierea carierei. Compendiu de metode și tehnici, București: Sigma.