Definirea creativitӑții se bazeazӑ și pe analiza factorilor și a variabilelor care o caracterizeazӑ. Intrucȃt creativitatea suscitӑ un interes deosebit, cunoașterea factorilor creativitӑții ocupӑ un loc important în probelmatica domeniului, sistematizarea acestor factori fiind o preocupare permanentӑ a specialiștilor. Specialiștii au grupat factorii creativitӑții, clasificȃndu-i, de-a lungul timpului, în mod diferit.
Astfel, J.P. Guilford a identificat şase factori ai creativităţii: fluiditatea gândirii, flexibilitatea acesteia, originalitatea, elaborarea, sensibilitatea faţӑ de probleme şi redefinirea. Acestui model al aptitudinilor creative i se aduce obiecţia că e lipsit de dinamism, întrucât nu cuprinde şi modul de constituire a raporturilor dintre informaţii, procesul creaţiei fiind determinat de motivaţii sau influente externe. Mai complet este modelul elaborat de Gaugh (1957) care cuprinde 5 factori incluzând şi aspecte comportamentale: aptitudini intelectuale, aptitudinea interogativă (de căutare), flexibilitatea cognitivă, sensibilitatea estetică şi posibilitatea de sesizare a destinului, a încrederii creatorului în viitorul său.
A. Munteanu (1999) descrie trei mari categorii de factori ai creativitӑții: factorii biologici, psihologici și sociali.
Creativitatea este recunoscutӑ ca fiind o formațiune complexa în care interacționeazӑ o multitudine de variabile, dar, în general, în literatura de specialitate sunt precizate trei categorii de factori: factori de naturӑ intelectualӑ, factori caracteriali și factori sociali.
Factori de naturӑ intelectualӑ
Dintre aceşti factori cei mai importanţi sunt imaginaţia şi inteligenţa, deoarece ei au funcţia de integrare a celorlalţi factori cognitivi ai creativităţii.
Inteligenţa este forma superioară de organizare a comportamentului creativ, care presupune sensibilitatea faţă de probleme apoi fluenţa, flexibilitatea şi capacitatea de redefinire. Relația dintre inteligențӑ și creativitate a constituit obiect de studiu pentru psihologi încӑ din primele decenii ale secolului XX. Andrei Cosmovici considerӑ cӑ posibilitӑțile de gȃndire ocupӑ locul central în inteligențӑ, influențatӑ și de alte procese psihice. P. Guilford distinge douӑ tipuri de inteligențӑ: gȃndirea convergentӑ, denumitӑ uneori și gandire verticalӑ sau gȃndire logicӑ, care are un rӑspuns unic și gandirea divergentӑ, denumitӑ și gȃndire lateralӑ sau gȃndire creativӑ, care oferӑ mai multe soluții.
Imaginaţia este un factor fundamental, întrucât realizează fuziunea informaţiilor în structuri noi prin contopire, transformarea şi unificarea imaginilor, a ideilor, a obiectelor şi fenomenelor într-o nouă semnificaţie. Consideratӑ componenta cea mai importantӑ a creativitӑții, imaginația poate fi definitӑ ca „acel proces psihic al cӑrui rezultat este obținerea unor reacții, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor” (Cosmovici, 1998).
Un factor deosebit de important este intuiţia. O formӑ superioară a imaginaţiei creatoare e ingeniozitatea, finalizată în găsirea unor soluţii. O personalitate intuitivӑ observӑ relațiile, implicațiile, are o sensibilitate sporitӑ la detalii și la aspecte tipice, gȃsind eventuale tipare. Intuitia este mai dezvoltatӑ la copii, ea diminuȃndu-se pe mӑsura consolidӑrii deprinderii de a gȃndi logic.
Un alt factor al imaginaţiei creatoare e originalitatea, caracterizată prin noutate, inventivitate. În procesul creaţiei importante sunt reprezentările, cunoştinţele, lărgimea câmpului de idei şi aptitudinile specifice.
Factori caracteriali
Caracterul este definit ca o formațiune superioarӑ la structurarea cӑruia contribuie trebuințele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspirațiile și idealul, concepția despre lume și viațӑ. Dintre trӑsӑturile caracteriale, o importanțӑ în creativitate o au: puterea de muncӑ, perseverența, rӑbdarea, conștiinciozitatea, inițiativa, curajul, încrederea în sine, independența, capacitatea de risc, nonconformismul etc.
Tenacitatea în muncӑ reprezintӑ o trӑsӑturӑ comunӑ pentru orice creator, indiferent de domeniul sӑu: „Sӑ creezi ca un Demiurg, sӑ poruncești ca un Rege, sӑ muncești ca un Sclav “, marturisește C. Brȃncuși.
Afectivitatea stimulează multe dintre dimensiunile caracteriale, determinând avântul emoțional și pasiunea pentru muncă și adevăr (Cajal, 1967) precizează: „Emoția pune în mișcare mașina cerebrală care obține astfel căldura necesară pentru forjarea intuițiilor norocoase și a ipotezelor plauzibile“.
Caracteristicile temperamentale au o influență covărșitoare asupra creativității. Așa cum remarcă Al. Roșca (apud Munteanu, A., 1994), particularitățile temperamentale influențează îndeosebi stilul activității creatoare, ceea ce se răsfrânge asupra productivității și eficienței.
Din multitudinea factorilor nonintelectuali, angajați în creativitate, atitudinile, dintre care mai ales atitudinile creatoare (deschiderea spre nou, preferința pentru complexitate, capacitatea de risc, încrederea în forțele proprii, prestigiul în colectiv, nonconformismul, rezistența și perseverența în muncă, sensibilitatea în trăiri, umorul, atitudinea interogativă, angajarea socială, răbdarea, entuziasmul, autoexigenţa, spiritul de grup îi caracterizează pe adevărații creatori și suplinesc un nivel de inteligență mai scăzut) au o pondere deosebita. „În esență, atitudinea reprezintă maniera în care o persoană se situează în raport cu obiectele de valoare (Jean Stoetzel), tendința de a reacționa pozitiv sau negativ față de valoarea socială considerată” (Moldovan, 2001).
Factori sociali
Factorii sociali, cu multitudinea lor de influențe, neintenționate sau intenționate, întâmplătoare sau organizate, au o pondere deosebiă în creativitate. In această categorie sunt incluse condițiile socio–economice şi cultural-ştiinţifice care asigură formarea unei personalităţi creative, permite libertatea creaţiei, recunoaşte şi aplică valorile create.
Societatea cu cerințele ei, caracterul stimulativ în care crește și trăiește omul au importanță în dezvoltarea potențialului creator. Orice creator poartă amprenta epocii sale, a clasei, a familiei, a grupului de muncă și de prieteni din care face parte. Se vorbește de situație creativă (D. MacKinnon, 1962 apud Munteanu A., 1994), dar și de climat creativ, ce cuprinde totalitatea particularităților ambientale, care pot influența creativitatea.
Dintre factorii sociali, cu rol major în creativitate, alături de condițiile socio-economice și culturale, condițiile educative (familia și școala) dețin un rol însemnat.
Climatul familial se impune prin statornicie și caracterul timpuriu al intervențiilor familiei. Autorii care au studiat factorii din mediul familial consideră că următorii au importanță în dezvoltarea creativității:
- familia de tip democratic (A.L. Baldwin, J. Kalhom, J. Bruse) care întreține o atmosferă tolerantă, caldă și care îi oferă copilului o marjă de inițiativă;
- educația precoce și intensivă (C. Morris Cosc);
- inițiativa și independența intelectuală și de acțiune a copilului;
- stimularea libertății de comunicare a copilului și a dorinței de a pune întrebări;
- obiceiul de a citi în mod curent reviste și ziare (E. Fraser);
- interesul rezonabil față de randamentul școlar al copilului, fără pretenții exagerate;
- cultivarea la copii a încrederii în sine;
- realizarea unei critici binevoitoare, constructive, urmată de un sistem de pedepsire/ recompensare corect, nuanțat și flexibil;
- exersarea în familie a capacității copilului de a-și asuma un risc rezonabil.
Rolul școlii în destinul creativității este amplu comentat în lucrările de specialitate.
A. Beaudot (1973) crede că: „școala contemporană tradițională este o școala a imitației, a liniștii și a conformismului, în care creativitatea nu este numai ignorată, ci de-a dreptul înăbușită”, iar J.P.Guilford reproșează școlii „tendința de a considera imaginația divergentă ca o sursă de rebeliune mai mult decât de creație”.
Se consideră drept vinovat principal dascălul care agreează și promovează mai mult elevii foarte inteligenți, însă conformiști, decât pe cei foarte creativi, dar nonconformiști, și pentru care randamentul școlar general constituie un criteriu de bază în aprecierea școlarilor.
Acestui tip de dascăl i se reproșează cultul elevului mediu, care determină o nivelare a performanțelor tuturor elevilor, decretarea ca elev model a celui care știe „să recite” manualul, obsesia exagerată pentru respectarea programei, precum și supradimensionarea rolului rațiunii și memoriei cu persecutarea imaginației.
Eliminarea acestor prejudecăți, în vederea instaurării în școala a unui climat favorabil creativității, impune un model teoretic de cadru didactic adaptabil la condițiile unui praxis educaționl „deschis autoperfecționării permanente, model propus de conceptul de creativitate pedagogică”.
Bibliografie:
1. Amabile, T. M., (1997), Creativitatea ca mod de viaţă. Ghid pentru părinţi şi profesori Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti
2. Bejat, M. (1981). Creativitatea în stiinţă, tehnică şi invăţământ. Bucuresti: Editura Didactică şi Pedagogică.
3. Birch, A. (2000). Psihologia dezvoltării. Bucureşti: Editura Tehnică.
4. Bonchiş, E., Secui, M. (2004). Psihologia vârstelor. Oradea: Editura Universităţii din Oradea.