Deși strâns legată de conceptul de literatură, expresivitatea există și în afara ei, fiind bine reprezentată în limbajul colocvial, în registrul popular sau în cel argotic, dar și în texte jurnalistice sau oratorice (religioase, politice etc.).
Tudor Vianu subliniază existența unor forme diminuate ale reflexivității în unele manifestări lingvistice cotidiene: „Astfel, locurile comune, expresiile care se repetă, formulele de întâmpinare și de politețe etc. sunt fapte de limbă în care puterea de a se transmite a crescut prin însuși sacrificiul virtuții lor de a exprima dispoziția generală sau actualitatea sufletească a celor care le întrebuințează. Reflexivitatea acestor fapte de limbă nu este nulă, dar este atenuată”. Este, de exemplu, cazul expresiilor bazate pe personificarea unor obiecte, expresii care, prin frecvența lor mare în limba vorbită, nu mai sunt percepute de vorbitori ca și sensuri conotative: gâtul sticlei, piciorul mesei, creștetul munților, a intra soarele în nori etc..
Din punctul de vedere al lui Dumitru Irimia, expresivitatea limbajului popular este o consecință a subiectivității vorbitorului comun, dar și a condițiilor sociale și culturale de utilizare a unor termeni. În limba vorbită, procedeul stilistic este folosit „ca mijloc de exprimare a unei atitudini. În sintagma deștept ca oaia, comparația ca oaia exprimă superlativul însușirii exprimate de adjectivul antonim lui deștept și ironia subiectului vorbitor care recurge la această structură”. Alături de ironie, afecțiunea (a iubi ca pe ochii din cap), aprecierea (o frumusețe de copil), plictiseala (am citit și răscitit), bucuria, confortul sunt doar câteva dintre atitudinile emoționale care favorizează apariția unor procedee de expresivitate în limba comună.
Discutând despre limbajul popular, în cele două forme ale sale: urban și rural, Gabriela Duda, în volumul Stilistica limbii române, trece în revistă diferite procedee de realizare a expresivității, la diferite niveluri ale limbii. Între exemplele cele mai frecvente se pot menționa: la nivel fonetic, expresiile ritmate și rimate (a tunat și i-a adunat, mare și tare etc.); la nivel morfologic, folosirea substantivelor cu rol de metaforă pentru exprimarea superlativului absolut (frumoasă foc) sau substantivizarea unor adjective cu sens sarcastic (deșteapta de Maria); la nivel sintactic, repetarea cu sens stilistic a unor funcții sintactice (Lasă că vine el tata !), folosirea abundentă a enunțurilor exclamative și interogative pentru transmiterea emoțiilor și atitudinilor; la nivel lexical, prin bogăția polisemantică a unor cuvinte, prin mulțimea expresiilor idiomatice, prin folosirea derivării și a compunerii cu sens expresiv (apreciere – drăgălaș, depreciere – țărănoi, eufemism – ăl cu coarne etc.). În acest context, autoarea stabilește diferența necesară între stilistica lingvistică și stilistica literară, ca ramuri diferite, dar înrudite, ale aceleiași discipline, menționând: „Putem afirma că, în principiu, există: (a) stilistica variantei vorbite a limbii, caracterizată prin funcția ei expresivă, motivată de atitudine; (b) stilistica limbajelor socio-profesionale, cu diferențieri mari în plan lexical și sintactic […]; (c) stilistica variantei artistice a limbii (stilistica operei literare), motivată estetic; stilistica lingvistică este reunirea lui (a) cu (b)”.
O formă aparte a expresivității este prezentă în registrul argotic, deoarece, așa cum subliniază Ioan Milică în lucrarea Expresivitatea argoului, aici valoarea expresivă a limbajului este, nu este o intenționalitate, ci o urmare a altor intenții fundamentale ale comunicării: necesitatea criptării mesajului și a alinierii emițătorului la o anumită categorie socială. Astfel, vorbitorul nu intenționează sau nu conștientizează valoarea stilistică a mesajului pe care îl produce, dar aceasta derivă din componenta ludică, umoristică sau chiar ironică a expresiilor utilizate. Autorul analizează în acest sens terminologia argotică utilizată de către răufăcători sau de către elevi, în perioada comunistă sau în conversațiile pe internet din perioada contemporană, precum și modul în care registrul argotic este utilizat cu efect expresiv în operele literare semnate de Miron Radu Paraschivescu, Dan Lungu sau Mihai Avasilicăi. „Cu ajutorul metaforei sau metonimiei, vorbitorii impun, în conversație, efecte ironic-umoristice. În această privință, pentru a ilustra câmpul semantic al noțiunii de prost, Andersson & Trudgill citează 129 de cuvinte şi sintagme adunate de la 55 de copii cu vârste cuprinse între 13 și 14 ani. Cei mai interesanți termeni ilustrează trecerea de la abstract la concret: featherbrain, halfwit, lamebrain, peanut brain, cauliflower, melon head, bird brain, cabbage head, deacon, zombie etc. Exemple cu sensuri asemănătoare se regăsesc și în argoul adolescenților români: cap de muscă, pinguin, papagal, cârnat etc.”.
Dacă în limbajul popular expresivitatea este urmarea înrădăcinării în vorbire a unor sensuri conotative de multe ori de nerecunoscut, în limbajul jurnalistic modern, expresivitatea exprimărilor nu este deloc involuntară, ci este un efect al subiectivității emițătorului. Textul publicistic nu țintește o simplă informare a publicului, ci urmărește mai ales crearea unui efect asupra acestuia: a-l convinge de un anumit punct de vedere față de un anumit aspect al realității prezentat, a-i transmite o atitudine apreciativă sau critică față de evenimentul relatat, a-l determina la achiziționarea unui produs / serviciu etc.. În acest sens, Gabriela Duda remarca despre acest tip de text: „Trebuie, așadar, să acceptăm ideea ca nu există informație în stare pură, că – la limită – orice verbalizare a unui aspect din realitate presupune interpretarea realității, adică implicarea unui anumit coeficient de subiectivitate orientată”. Având această finalitate, autorul textului publicistic se servește de mijloacele de realizare a expresivității din cele mai diverse, dintre care cele mai frecvente (conform Gabrielei Duda) sunt metafora (cadavrul economiei de stat), antonomaza (Nürenbergul comunismului), personificarea (transporturile de stat vor fi destul de cuminți), litota, sinecdoca etc.. Intitularea, folosirea formulelor-clișeu, crearea de termeni noi prin mijloace de cele mai diverse, folosirea excesivă a neologismelor, a mărcilor oralității, chiar și a termenilor argotici sunt alte căi prin care textul publicistic își sporește expresivitatea.
Bibliografie
DUDA, G., 2004, Stilistica limbii române, Ploiești: Editura Universității din Ploiești
MILICĂ, I., 2009, Expresivitatea argoului, Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza”.
VIANU, T., 1973, Dubla intenție a limbajului și problema stilului, în Arta prozatorilor
români, București: Editura Eminescu.