Comunicarea didactică reprezintă una dintre dimensiunile fundamentale ale procesului educațional, constituind pilonul central în jurul căruia se articulează relația complexă dintre profesor și elev. Înțelegerea evoluției acestei forme de comunicare devine esențială pentru conturarea unei perspective clare asupra transformărilor pe care le-a cunoscut sistemul educațional în timp. De la modelele tradiționale, centrate pe transmiterea unidirecțională a informației, la abordările moderne, care promovează interactivitatea și participarea activă a elevului, comunicarea pedagogică a parcurs un drum evolutiv semnificativ, reflectând nu doar schimbările metodologice, ci și mutațiile profunde din conceptualizarea actului educativ însuși.
Această metamorfoză devine și mai relevantă în contextul sistemului educațional românesc, care a trecut printr-o perioadă de tranziție majoră odată cu adoptarea curriculumului modern din 1998, marcând o ruptură decisivă față de paradigmele tradiționale și deschizând noi orizonturi pentru optimizarea procesului de învățare.
Conceptul de comunicare pedagogică a parcurs de-a lungul timpului mai multe etape, marcate de existenţa unor tendinţe specifice:
- în perioada interbelică – „tendința accentuării rolului subiectului educaţiei (profesorului), de emiţător, care elaborează şi valorifică simultan conținutul-mijloacele-canalele mesajului educaţional, realizabil în funcţie de resursele psihoindividuale şi psihosociale ale obiectului educaţiei (elevului)ˮ;
- în perioada anilor 1950-1960 – „tendinţa accentuării rolului obiectului educaţiei (elevului), de receptor, (auto)perfectibil la nivelul mecanismelor declanşate şi al structurilor psihologice angajateˮ;
- în perioada anilor 1970-1990 – „tendinţa dezvoltării interacţiunii formative dintre profesor/ emiţător şi elev/receptor, angajată în plan cognitiv dar şi afectiv, motivaţional, caracterial, la nivel verbal dar şi nonverbalˮ. (Cristea, S., 1998, pp. 46-47)
La nivelul sistemului de învăţământ românesc, comunicarea didactică este influenţată de trecerea de la un curriculum tradiţional, înainte de 1998, la un curriculum modern, începând din 1998.
Curriculumul tradiţional se bazează pe modelul de transmitere-recepţie logocentric, care consideră limbajul ca cel mai bun mijloc de transmitere şi achiziţie de cunoştinţe. Ȋn acest model unidirecţional şi unifuncţional, singurele surse didactice de cunoştinţe sunt profesorul şi textul scris, care îşi asociază, mai nou, diferitele suporturi imagistice, audiovizuale.
Cadrul didactic ocupă o poziţie-cheie, care constă în stabilirea obiectivelor, conţinuturilor, referinţelor cognitive și a activităţilor practice, în expunerea progresivă a conţinuturilor prin metode de comunicare orală şi scrisă ori oral-vizuală de tipul descrierii, povestirii, explicaţiei, prelegerii, expunerii, demonstraţiei teoretice, în evaluarea conţinuturilor asimilate şi reproduse de către elevi. Modelul logocentric generează două tipuri de profesori: unul interesat în primul rând de disciplina ştiinţifică (perfecţionarea stăpânirii noţiunilor ştiinţifice şi racordarea la achiziţiile noi din domeniu, prin lecturi şi diverse activităţi); altul preocupat mai ales de actul transmiterii cunoştinţelor (utilizarea cercetărilor de didactică pentru găsirea celui mai bun plan de expunere şi a celor mai atractive procedee și tehnici – scheme, ilustraţii, anecdote, mijloace mnemotehnice, exerciţii practice etc.
Elevului i se atribuie un rol pasiv, de simplu receptor și consumator de cunoştinţe, şi nu de producător al propriilor cunoştinţe. El este supus unui anumit pasivism mental, deoarece este implicat preponderent într-o învăţare receptivă, care presupune păstrarea în memorie şi reproducerea materiei predate, iar ocazional într-o învăţare prin imitaţie, prin care își formează deprinderi. Fiind considerat un obiect al instruirii, și nu un subiect activ, elevul face apel din plin la memorie, memorizare şi imitaţie, în timp ce dezvoltarea gândirii şi a imaginaţiei lui este puţin stimulată. Ȋn procesul de învăţare, iniţiativa, invenţia şi creativitatea sunt puţin sau niciodată solicitate. Evaluarea elevilor constă în verificarea şi notarea frecventă a cunoştinţelor asimilate și succede secvenţa de comunicare a informaţiilor de către profesor.
Relaţiile dintre aceşti parteneri au fie un caracter personal, dar în sens unic, dinspre profesor spre elev în efortul celui dintâi de a „îndopa” cu cât mai multe cunoştinţe elevii, fie un caracter impersonal, în sensul că fiecare dintre parteneri îşi joacă doar rolurile funcţionale care îi revin, profesorul de transmiţător de cunoştinţe, iar elevii de simpli receptori, fie un caracter autoritar, prin care cunoştinţele transmise sunt susţinute de autoritatea profesorului.
Curriculumul modern presupune construirea unui nou sistem didactic, gândit şi elaborat pe alte baze ştiinţifice, ancorat puternic în relaţiile de mediaţie ce caracterizează viaţa şcolii, care își propune să extindă sistematic interactivitatea în practica şcolară, să dezvolte în mai mare măsură relaţiile: elevi-cunoaştere-profesor, elevi-cunoaştere-elevi, elevi-cunoaştere-multimedia.
Acest model de comunicare este multidirecţional şi polifuncţional, presupunând înlănţuirea unor tipuri de situaţii de comunicare favorabile în mai mare măsură îmbinării reprezentărilor elevilor cu ale altor elevi, ale elevilor cu ale profesorilor, ale elevilor cu cele furnizate de alte surse moderne de comunicare. Ȋnvăţarea intervine ca „un proces de apropiere personală a conţinutului tratat, antrenând elevul într-un proces semnificativ de construire a sensului şi a cunoştinţelor prin intermediul schimbului de informaţii, al mediaţiei profesorului şi al grupului şcolar, şi nu de prelucrare „de-a gata” a unor cunoştinţe venite sub formă de discursˮ. (Cerghit, I., 2008, p. 66)
Ȋn cadrul modelului comunicativ modern, comunicarea didactică funcţionează, indiferent de vârsta elevilor şi de domeniul studiat, caː
- factor de stimulare şi susţinere a interactivităţii, care presupune schimbul şi coordonarea cu alţii;
- instrument de intervenţie de dirijare şi control asupra învăţării;
- instrument de organizare a învăţării şi a condiţiilor învăţării;
- factor de valorificare educativă a informaţiei;
- sursă a dezvoltării interrelaţiilor şi interacţiunilor socioumane în cadrul clasei.
Elevul este în centrul procesului, un participant activ care devine responsabil de construcţia propriei cunoaşteri, a propriilor cunoştinţe. El trebuie să-şi mobilizeze propriile forţe intelectuale, să deprindă şi să utilizeze strategii de învăţare.
Profesorul îndeplinește pe lângă rolul de emiţător pe cele de mediator, ghid, organizator al interacţiunilor. Ȋn procesul didactic folosește metode dialogate, interactive. Evaluarea vizează structuri cognitive și competenţe comunicative. (Cerghit, I., 2008, pp. 51-68, 202)
Curriculumul modern preia elemente și ale altor sisteme (modele) de instruire precum euristic sau procesual (empiriocentric), operaţional, de învăţare deplină, tehnocentric, situaţional, (contextual), sociocentric, informaţional. (Cerghit, I., 2008, pp. 202-204)
Bibliografie
Cerghit, Ioan, Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii, Iaşi, Polirom, 2008
Cristea, Sorin, Dicționar de termeni pedagogici, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1998