În perioada comunistă, relația dintre profesori și părinți era marcată de o comunicare formală, rigidă, centrată pe autoritate și conformitate. Emoțiile erau rareori aduse în discuție, iar exprimarea lor era, în general, descurajată sau considerată un semn de slăbiciune ori lipsă de disciplină. Profesorul era perceput ca o figură de autoritate incontestabilă, iar părintele, de cele mai multe ori, fie se supunea pasiv verdictului școlii, fie evita confruntarea din teama de repercusiuni asupra copilului. Spațiul emoțional era aproape inexistent; rușinea, frica și vinovăția se trăiau în tăcere, iar conflictul era evitat, nu rezolvat.
În contrast, perioada contemporană aduce o schimbare de paradigmă, în care profesorii și părinții sunt chemați să formeze un parteneriat, iar emoțiile devin parte esențială a acestui proces de colaborare. Rolul profesorului se transformă: din autoritate inflexibilă, devine un facilitator de relații și un partener de învățare, iar părintele capătă un rol activ și legitim în comunicarea cu școala. În acest nou cadru, recunoașterea și gestionarea emoțiilor – fie ele de disconfort, bucurie, nesiguranță sau îngrijorare – nu mai sunt un lux sau o slăbiciune, ci o competență relațională esențială.
Această trecere de la tăcerea emoțională la dialogul autentic este una dintre cele mai provocatoare, dar și cele mai valoroase evoluții în educație. A învăța să vorbim despre emoții, să le înțelegem și să le gestionăm împreună – profesori și părinți – înseamnă să construim un spațiu sigur pentru copii, dar și un climat educațional sănătos și uman pentru toți cei implicați.
Adesea emoțiile sunt recunoscute tot mai mult ca resursă esențială, dar încă dificil de gestionat în practică. Comunicarea eficientă între școală și familie nu este doar o chestiune de informații transmise corect, ci de mesaje trăite emoțional și de capacitatea celor implicați de a rămâne umani, autentici și disponibili în fața celuilalt.
Deși pot fi punți de încredere și apropiere, emoțiile nespuse sau prost gestionate pot deveni adevărate bariere în comunicarea dintre cadrele didactice și părinți. O plângere exprimată cu furie sau o tăcere încărcată de dezamăgire din partea unui părinte poate declanșa în profesor sentimente de rușine sau de vinovăție. La rândul său, profesorul, temându-se să nu fie judecat sau neînțeles, poate masca ceea ce trăiește cu un discurs rigid sau evitant.
De aceea, este esențială conștientizarea vulnerabilității profesorului ca profesionist care își face meseria într-un cadru emoțional solicitant:
„Recunosc că nu am toate răspunsurile acum, dar vreau să înțeleg mai bine ce s-a întâmplat și să construim împreună un plan pentru copil.”
„A fost o situație dificilă și nu știu exact cum a perceput-o fiecare copil. Sunt deschis să discutăm și să vedem ce putem face mai bine.”
Astfel de formulări nu indică slăbiciune, ci curajul profesional de a rămâne uman, prezent și disponibil. Ele deschid spații de colaborare autentică, deoarece nu orice incident petrecut la școală are o cauză clară sau o soluție imediată. În multe cazuri, este mai important să fie recunoscută incertitudinea decât să se ofere un răspuns rigid:
„Este dificil să spun exact ce a determinat această situație, dar cred că dacă explorăm împreună perspectivele noastre, vom găsi modalități de a-l susține pe copil în cel mai bun mod.”
Această abordare reflectă o maturitate relațională care depășește modelul tradițional al autorității incontestabile și îmbrățișează complexitatea reală a procesului educativ. În loc să ascundă incertitudinea după un zid de profesionalism rigid, educatorul contemporan recunoaște limitele sale și invită părintele într-o explorare comună.
Transformarea comunicării școală-familie din epoca comunistă în cea contemporană nu este doar o schimbare de stil sau de tehnici, ci o revoluție a paradigmei relaționale. Trecerea de la autoritatea verticală la parteneriatul orizontal, de la suprimarea emoțiilor la integrarea lor ca resurse valoroase, reprezintă o evoluție fundamentală în înțelegerea modului în care învățarea și dezvoltarea copiilor sunt susținute optim.
Această nouă cultură relațională necesită timp, practică și, mai ales, curajul de a fi vulnerabili într-un mod constructiv. Pentru profesioniștii din educație, aceasta înseamnă să își asume riscul de a nu fi perfecți, dar să rămână autentici și deschiși la dialog. Pentru părinți, înseamnă să depășească temerile moștenite din propriile experiențe școlare și să se angajeze activ în construirea unei relații bazate pe încredere reciprocă.
În esența sa, această transformare marchează trecerea de la o educație bazată pe frică și conformitate la una bazată pe colaborare și înțelegere umană – o schimbare care promite să modeleze nu doar experiența școlară imediată, ci și capacitatea generațiilor viitoare de a construi relații sănătoase și de a gestiona constructiv provocările vieții.