Fiecare copil are visurile și ambițiile sale în ceea ce privește viitorul propriu și are nevoie de o educație de calitate pentru a-și dezvolta abilitățile și a-și atinge potențialul. Conform statisticilor internaționale, în acest moment, în întreaga lume există 240 de milioane de copii cu nevoi speciale. De cele mai multe ori, aceștia se confruntă cu nenumărate bariere atunci când este vorba despre educație, bariere care sunt cauzate de discriminare și stigmatizare. Nu de puține ori, eșecul vine din cauza factorilor de decizie care nu pot accepta dizabilitatea în serviciile oferite de societate. În ultimii ani există o preocupare crescândă pentru integrarea acestora. Unul dintre exemplele concrete îl reprezintă realizarea primului spectacol de balet de către Opera Națională Română, „Dansul pașilor de catifea”, pentru copiii cu dizabilități neuromotorii.
Educația incluzivă este cea mai eficientă modalitate de a oferi tuturor copiilor o șansă echitabilă de a învăța și de a-și dezvolta competențele de care au nevoie. Ea înseamnă oportunități reale de învățare, nu doar pentru copiii cu dizabilități, ci și pentru vorbitorii de limbi minoritare. O educație echitabilă și de calitate presupune ca fiecare participant să învețe și să se dezvolte prin faptul că interacționează cu cei din jurul său.
Fiecare unitate școlară ce își dorește o educație echitabilă și de calitate, centrată pe nevoile elevilor, trebuie să aibă o echipă managerială care să se asigure că îndeplinește următoarele cerințe:
- să manifeste o înțelegere reală a noțiunii de incluziune, prin definirea întregului proces, nu doar o simplă plasare a copiilor împreună într-o clasă;
- să asigure promovarea ethosului școlar ce valorizează toți copiii și familiile acestora;
- să favorizeze un climat de sprijin flexibil la cerințele individuale;
- să colaboreze cu autoritățile locale pentru identificarea și depășirea posibilelor bariere;
- să susțină și să faciliteze accesul personalului școlii la cursuri de formare.
Predarea este un act de cooperare, descoperire și reflecție inițiat, în general, de profesor, la care elevul participă cu implicare și interes. Cu cât interesul și implicarea sunt mai intense, cu atât predarea are șanse mai mari de a-și atinge obiectivele. Pentru ca o sală de clasă să devină un spațiu incluziv, profesorul trebuie să își cunoască elevii, să aibă o viziune de ansamblu asupra relațiilor din clasă, să stăpânească și să folosească tactici de negociere, cooperare, colaborare și comunicare.
De cele mai multe ori, copiii cu cerințe speciale au o stimă de sine scăzută și, de aceea, au tendința de a sta izolați de restul grupului, fapt care poate conduce la victimizare din partea altor copii. Există și copii cu cerințe speciale care pot fi agresivi cu colegii. Ei necesită o monitorizare atentă a comportamentului, iar profesorul poate apela la sprijinul consilierului școlar. În cazul în care nu o poate face, implicarea elevului într-o sarcină este cel mai bun mod de rezolvare a conflictului. Abilitatea lui scăzută de a face față schimbărilor poate fi folosită într-un mod pozitiv: el va fi atât de ocupat să rezolve sarcina primită, încât uită de conflictul început.
Lucrul diferențiat la clasă nu este printre cele mai facile activități, însă el poate fi realizat de orice cadru didactic care își dorește. Iată câteva exemple de personalizare a învățării:
- Organizarea clasei în grupe pe niveluri de abilitate permite oferirea unui sprijin adecvat fiecărei grupe: o grupă primește fișe cu exerciții cu grad de dificultate ridicat, o altă grupă — fișe cu exerciții de dificultate medie, iar cea de-a treia — exerciții cu dificultate mică. Minusul acestei metode este că, folosită în exces, poate duce la crearea de etichete.
- Împărțirea clasei în grupe mixte presupune că fiecare copil contribuie la sarcina grupului prin ceea ce face. Minusul este faptul că profesorul trebuie să se deplaseze foarte repede de la o grupă la alta pentru a se asigura că toți elevii sunt implicați în rezolvarea sarcinii.
- Dacă există un singur elev care necesită mai mult sprijin, clasei i se poate da o activitate independentă, timp în care profesorul reia cu acel elev principalele idei ale lecției. Minusul metodei constă în neglijarea clasei pe perioada în care i se acordă mai multă atenție elevului respectiv.
În lucrul la clasă sunt folosite atât metodele tradiționale, cât și cele activ-participative (brainstormingul, ciorchinele, știu-vreau să știu-am învățat, cubul, turul galeriei, platoul de idei), care stimulează interesul pentru cunoaștere și facilitează interacțiunea între elevi, dar și cu mediul înconjurător. Comunicarea, colaborarea și sprijinul reciproc în realizarea sarcinilor de lucru sau a temelor s-au îmbunătățit vizibil datorită folosirii lucrului în echipă de câte doi elevi sau în grupă. Copiilor le plac aceste metode, iar cei cu cerințe speciale își doresc să participe la lecție. Plusul este că elevii au devenit mai toleranți unii cu alții, că au luat decizii după ce s-au consultat și că au ajuns să își exprime liber un punct de vedere. Minusul este că se consumă mult timp și că în clasă este un zumzet continuu.
Lista metodelor și tehnicilor folosite la clasă depinde doar de imaginația și creativitatea profesorului care își gândește demersul didactic în funcție de nivelul clasei. Copiii cu cerințe speciale înregistrează astfel un real progres școlar, dar doar dacă beneficiază și de sprijinul familiei. O educație echitabilă și de calitate se bazează pe contribuțiile unice pe care elevii din toate mediile le aduc în clasă și, astfel, permite grupurilor diverse să se dezvolte unul alături de altul, în beneficiul tuturor.
Bibliografie
- Alois Gherguț, Educația incluzivă și pedagogia diversității, Ed. Polirom, 2016.
- Alois Gherguț, Managementul instituțiilor și serviciilor pentru persoane cu cerințe speciale, Ed. Polirom, 2018.
- Elena Mândru, Strategii didactice interactive, Ed. Aramis, 2010.