Scopul educaţiei care să corespundă nevoilor viitorului este educarea unui individ integrat, armonios, care să fie capabil să interacţioneze cu viaţa ca întreg. Aşadar este necesară o abordare care urmăreşte realizarea sau refacerea conexiunii dintre minte, emoţii şi corp, dintre fiinţa umană şi natură, refacerea conexiunii cu celălalt şi integrarea lui în propriul nostru univers, conexiunea dintre individ şi comunitate. O astfel de abordare este capabilă să creeze punţi între gândirea logică, liniară şi intuiţie, creativitate, între diferite discipline de studiu, între diverse domenii de interes, între sinele personal şi sinele superior, aceasta regăsindu-se în educaţia care aduce conectare şi integrare.
Educaţia reconectiv-integrativă se bazează pe o viziune holistică. Conceptul de holism se referă la întregul complet integrat, armonios, înalt funcţional şi care nu se poate reduce la suma părţilor sale. Pedagogia integratoare este aşadar holistică, transformatoare şi evolutivă. Ea este ancorată atât în profunzimea individului cât şi în mediul în care el trăieşte, creează punţi între toate aspectele individului, între indivizi, între indivizi şi mediu, între diferite idei, concepte, abordări. Ea se bazează pe principiul interconectării. Conform acestui principiu, lumea este percepută în termeni de conexiuni, relaţii, toate lucrând împreună şi influenţându-se reciproc. Sunt abordate şi onorate toate dimensiunile fiinţei umane: intelectuală, emoţională, socială, artistică, morală, intuitivă, psihică, fizică, estetică.
Johnson (2006) consideră că educaţia menită să corespundă nevoilor lumii în care trăim trebuie să valorifice trei tipuri de conexiuni:
- intrapersonale – regăsirea de sine, autocunoaşterea, conceperea de experienţe de învăţare care să încurajeze înţelegerea propriei persoane, abilitatea de a rezolva probleme, de a lua decizii, unitatea corp, emoţii, intuiţie, raţiune, logică;
- interpersonale – conectarea cu celălalt, înţelegerea lui şi acceptarea/ integrarea lui în lumea proprie;
- transpersonale – conexiunea cu ceva mai mare decât noi, înţelegerea lumii în complexitatea ei, conştiinţa apartenenţei la univers dar şi reconectarea cu natura într-o manieră filtrată de spirit, bazată pe iubire, admiraţie, chiar smerenie în faţă măreţiei acesteia, conectarea la valori ca: iubire, adevăr, bunătate, compasiune, respect faţă de viaţă şi faţă de toate fiinţele vii.
În cartea sa „Neurobiology and the development of Human Morality: Evolution, Culture, Wisdom”(2014), Darcia Narvaez subliniază importanţa trecerii într-o paradigmă a moralităţii, empatiei şi cooperării între indivivizi. Ea susţine că lipsa noastră de empatie faţă de celălalt este cauzată tocmai de această separare de propriile noastre emoţii, de celălalt, de înţelepciunea veche a comunităţii din care facem parte, iar simţul propriu al moralităţii este modelat tocmai de integrarea experienţelor noastre fizice, mentale şi sociale.
V.Ordonez (1998) afirmă faptul că „eşecul educaţiei în ultimul secol este eşecul de a învăţa umanitatea să trăiască împreună în pace şi să dezvolte plenar şi echitabil potenţialul indivizilor şi al societăţilor”.
În ceea ce privește dimensiunea reconectivă, putem vorbi despre mai multe etape etape sau paliere pe care aceasta se poate derula.
Reconectarea cu propriul corp, cu propriile emoţii, echivalează cu reinserţie, reîmpământare, astfel, parametrii prin care trăim, experimentăm şi acţionăm se schimbă. Individul care redevine conştient de sine la nivel fizic, emoţional, mental şi spiritual, redescoperă propria unicitate şi locul în care adevărata comoară, neexplorată încă, se află, şi anume în interior. Facilitarea acestei reconectări cu corpul are un efect extrem de pozitiv asupra învăţării, în prezent existând numeroase cercetări care vizează „embodied learning”, învăţarea experienţială, prin senzaţii, acţiune şi emoţii, corpul fiind văzut în acest caz ca un furnizor inestimabil de informaţii.
Reconectarea cu celălalt, cu comunitatea, cu societatea, ne ajută să transcendem iluzia separării şi să conştientizăm faptul că facem parte dintr-un întreg. Renunţarea la falsul sentiment de importanţă de sine pe care îl urmărim şi alimentăm fiind convinşi că numai astfel putem primi iubirea după care tânjim, iubire care să umple golul cauzat tocmai de ruperea de noi înşine şi de celălalt se realizează în momentul în care, treptat, începem să nu ne mai percepem ca fiind izolaţi şi începem să simţim interconectarea care cu adevărat există în tot şi toate. Putem începe a-l privi pe celălalt cu respect, uimire, recunoştinţă, apreciere, pentru a-l sprijini, încuraja, asculta, căutând să vedem frumosul din el şi darul pe care el îl poate oferi lumii. Într-o viziune integrativă relaţiile noastre sociale se bazează pe valori ca unitate/ diversitate, frumuseţea diferenţelor, acceptare şi valorizare, conştientizarea şi respectarea unicităţii fiecărui individ, iubirea de sine/ iubirea faţă de celălalt, preţuirea faţă de noi se răsfrânge asupra celuilalt şi trece pe un nivel superior (iubirea faţă de celălalt devine iubirea faţă de umanitate) ca manifestare, amploare, putere de a schimba şi transforma nişa în care ne manifestăm. Astfel, indivizii devin capabili de acţiuni conştiente, puternice, responsabile, cu impact pozitiv pe termen lung pentru binele întregii societăţi şi al planetei. Educaţia ne ajută încă o dată să facem trecerea de la parte la întreg şi participarea la acest dans minunat, al reunificării, al conectării.
Reconectarea cu natura are un efect major asupra sănătăţii noastre la nivel individual (fizic, mental, emoţional), asupra societăţii noastre în ansamblu care devine mai conştientă, mai responsabilă dar şi asupra Planetei. Devenim conştienţi, încă o dată, că facem parte dintr-un întreg şi acţiunile noastre afectează tot ceea ce face parte din acest întreg.
Reconectarea cu Sinele superior şi integrarea acestuia în propria fiinţă reprezintă urmărirea permanentă a potenţialului cel mai înalt, căutarea unui sens superior pentru propria viaţă. Aici putem vorbi despre peak experience, starea de flow (Czikszentmihalyi), despre practica spirituală sau pur și simplu despre interiorizarea și manifestarea unor valori morale de nivel superior, cum ar fi smerenia, iubirea, serviciul în folosul celorlați, respectul profund pentru natură, dorința de a contribui semnficativ la binele comunității din care facem parte.
Dimensiunea integrativă a educației reconectiv-integrative se poate valorifica prin:
- integrarea diferitelor discipline de studiu sau a structurilor curriculumului;
- integrarea nivelului şcolar/ academic şi a celui personal;
- integrarea vechii cunoaşteri cu noi perspective.
Aşadar, educaţia integrativă se bazează pe conectarea mai multor domenii de cunoaştere (inter, pluri, transdisciplinaritate), pe învăţarea experienţială, pe conectarea dintre învăţarea formală şi viaţa personală, universul interior al elevului, pe găsirea semnificaţiei personale în actul de învăţare. De altfel, sunt autori care afirmă că integrarea însăşi este o formă de conectare (Taylor, Hubber& Been, 2006) şi chiar că întreaga învăţare se referă într-un mod sau altul la conectare (Cross, 1999).
Educaţia reconectiv-integrativă este o reflectare a nevoii de înţelegere şi abordare holistică a lumii în care trăim, a nevoii de regăsi un sens al existenţei noastre, o oglindire a lumii noastre interioare în universul exterior, o continuare cu sens a proceselor interioare către tot ceea ce ne înconjoară.
* * *
Articolul reprezintă un fragment din cartea „Educația reconectiv-integrativă. Considerații teoretice și modalități de realizare la nivel gimnazial”, autoare: Marcela Tudoriu. Cartea a fost publicată la editura Napoca Star, în anul 2025.