Educația pentru toți sau educația incluzivă a fost definită ca acces la educație și calitatea acesteia pentru toți copiii. Aceasta are în vedere nevoia de deschidere a politicilor educaționale astfel încât să primească și să sprijine toți copiii. Școlile pentru toți sunt percepute ca școli ale comunității, deschise, flexibile, democratice și inovatoare, iar educația incluzivă ca proces prin care toți elevii, indiferent de abilități, origine socială, etnie, context economic sau dificultăți de învățare, sunt integrați în aceeași școală. Diferența dintre integrare și incluziune constă în faptul că integrarea presupune adaptarea elevului la sistem, în timp ce incluziunea presupune adaptarea sistemului la nevoile elevului.
Actualul sistem de învățământ pune accent pe asigurarea participării tuturor copiilor, indiferent de cât de diferiți sunt ei față de ceea ce societatea consideră normal. Participarea presupune în primul rând acces și apoi identificarea căilor prin care fiecare să fie integrat în structurile ce facilitează învățarea socială și individuală, să contribuie și să se simtă parte activă a procesului. Referitor la calitatea actului educațional, aceasta vizează identificarea conținuturilor învățării și a calităților agenților educaționali care să sprijine învățarea tuturor categoriilor de elevi.
Ideea integrării copiilor cu dizabilități în școala publică a apărut ca o reacție necesară și firească a societății la obligația acesteia de a asigura normalizarea și reformarea condițiilor de educație pentru persoanele cu cerințe educative speciale. Conform Declarației drepturilor persoanelor cu dizabilități, diferitele tipuri de deficiențe au aceleași drepturi fundamentale ca și ceilalți cetățeni de aceeași vârstă, fără discriminare pe orice criteriu.
O școală obișnuită cu o orientare incluzivă reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, un mijloc care creează comunități primitoare, construiește o societatea incluzivă și oferă educație pentru toți. Mai mult, ele asigură o educație eficientă pentru majoritatea copiilor și îmbunătățesc eficiența și chiar rentabilitatea întregului sistem de învățământ. Fiecare copil are dreptul fundamental la educație și fiecărui copil trebuie să i se ofere șansa de a ajunge și de a se putea menține la un nivel acceptabil de învățare, Dat fiind faptul că fiecare copil posedă caracteristici, interese, aptitudini și necesități de învățare proprii, proiectarea sistemelor de educaționale și implementarea programelor educaționale trebuie să țină seama de marea diversitatea a caracteristicilor și trebuințelor copiilor incluși în procesul educațional. De asemenea, conform Declarației de la Salamanca, copiii cu cerințe educaționale speciale trebuie să aibă acces în școlile obișnuite, iar aceste școli trebuie să își adapteze procesul didactic conform unei pedagogii centrate asupra copilul, capabilă să vină în întâmpinarea nevoilor de cunoaștere ale fiecărui elev în parte.
Din punct de vedere macrosocial, strategiile de implementare a învățământului integrat trebuie să țină seama de disponibilitatea și interesul societății pentru integrare și aici menționez aspecte legislative, economice, logistice precum și de atitudinea și percepția opiniei publice asupra educației incluzive.
La nivel microsocial, se impune o analiză a disponibilității și interesului cadrelor didactice de a susține educația integrată, dar și acceptul părinților care au copii în clasele în care se practică integrarea.
Temele de reflecție care ies în evidență se referă la următoarele aspecte: dacă structura numerică actuală a claselor din învățământul ne masă permite integrarea și la disponibilitatea educatorului de a face față unei abordări diferențiate a categoriilor de copii din clasă.
Integrarea elevilor cu cerințe educaționale speciale trebuie să se realizeze din perspective multiple. Astfel, integrarea fizică este cea care permite persoanelor cu nevoi speciale să-și satisfacă nevoile de bază ale existenței lor, integrarea funcțională permite accesul acestora la facilități și servicii oferite de comunitate pentru asigurarea unui confort minim. Integrarea socială este cea care se referă la ansamblul relațiilor sociale stabilite cu ceilalți membri ai comunității, relații care sunt influențate de atitudinile de stimă și respect care stau la baza interacțiunilor dintre oamenii normali și cei cu nevoi speciale. Toate acestea contribuie la integrarea în societate, adică la asigurarea de drepturi egale și respectarea autodeterminării persoanei cu CES.
În concluzie, transpunerea în practică a integrării necesită un sistem închegat de acțiuni din diverse domenii: psihologie, pedagogie, sociologie, asistență socială, asistență medicală, juridic, organizatoric, politic etc. Scopul acestora este transformarea societății într-un sistem capabil să asigure integrarea persoanelor cu nevoi speciale în structurile din interiorul său.
Integrarea școlară reprezintă procesul de includere în școlile de masă sau în clasele obișnuite la activitățile educative, a copiilor considerați ca având cerințe educative speciale. Deoarece școala reprezintă principala instanță de socializare a copilului, integrarea școlară are o importanță fundamentală în facilitarea integrării ulterioare în viața comunitară prin formarea unor conduite și atitudini, a unor aptitudini și capacități, favorabile acestui proces.
Mai mult decât atât, integrarea școlară a copiilor cu CES permite, sub îndrumarea cadrelor didactice, perceperea și înțelegerea corectă de către elevii normali a problematicii și potențialului de relaționare și participare la viața comunitară a semenilor lor care, din motive independente de voința lor, au nevoie de o abordare diferită a procesului de instrucție și educație din școală și de anumite facilități pentru accesul și participarea lor la serviciile oferite în cadrul comunității. Elevii tipici învață empatia, cooperarea și acceptarea diferențelor, iar pe termen lung conduce la crearea unei societăți mai echitabile, tolerante și diverse.
Relația dintre incluziune și integrare comportă câteva caracteristici: integrarea copiilor cu CES are în vedere includerea acestora în clasele obișnuite, se centrează pe transferul copiilor de la școlile speciale la școlile de masă. În această situație, dacă nu se constată o creștere a interacțiunilor dintre elevii cu și fără dizabilități sau cu diferențe de învățare, se poate considera că ca nu este un proces de integrare reală ci doar o etapă în integrarea fizică. Educația incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătățire a instituției școlare, având ca scop valorificarea optimă a resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susține participarea la procesul de învățământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunități.
Școala incluzivă este aceea în care au acces toți copiii unei comunități, indiferent de mediul de proveniență, în care sunt integrați într-o formă sau alta și copiii cu cerințe speciale în educație, unde programul activităților didactice are la bază un curriculum specific –individualizat și adaptat –și unde participarea personalului didactic la activitățile educative din clasă se bazează pe un parteneriat activ între profesori, profesori de sprijin, specialiști în educație specială și părinți.
Pornind de la această realitate, în literatura de specialitate se vorbește despre clase incluzive în care pot fi integrați un număr limitat de elevi cu nevoi speciale.
Fiecare elev este unic și are valoarea sa, indiferent de dificultățile pe care le are în procesul de învățare școlară. Învățarea este și ea unică pentru fiecare elev în parte în funcție de particularitățile sale. Educația incluzivă nu este doar o obligație legală, ci o investiție în viitor. Este un model educațional care promovează demnitatea, drepturile omului și potențialul fiecărui copil.