Educația ecologică, o viitoare disciplină obligatorie

Natura este singurul mediu familiar omului, în care el poate trăi şi munci. Noi, oamenii, trăim ca beneficiari ai muncii nevăzute a plantelor, care fabrică pentru noi AER CURAT.

Suntem înfrăţiţi cu stejarul, carpenul, bradul, cu trandafirul şi crinul, cu ghiocelul şi nufărul. Respirăm miresmele lor şi ne bucurăm ochii cu paleta fermecătoare de culori, neîntrecută de nici un pictor. Azi, mai mult ca niciodată, omul simte nevoia să iasă în natură. De aceea, el este dator să o cunoască, s-o iubească, s-o ocrotească. „Dacă nu vom gospodări cu înţelepciune rezervele planetei şi nu vom ocroti natura, vom rămâne în cele din urmă singuri, pe o planetă pustie”, este îndemnul lui Ştefan Milcu, ce trebuie să constituie un semn de întrebare pentru toţi cei care ştiu ce înseamnă „poluare”.

Degradarea continuă a mediului ne obligă să luăm atitudine, până nu e prea târziu, să dezaprobăm starea de fapt şi să luptăm pentru candoare, puritate, frumuseţe, căci unica speranţă rămâne natura. După cum ştim, copiii, de la cea mai fragedă vârstă, acumulează o serie de cunoştinţe şi impresii prin contact cu mediul ambiant. Pentru copii, mediul înconjurător presupune mişcare, culoare, dorinţă de cunoaştere, de explorare şi elaborarea „de ce-urilor” se află în interdependenţă cu curiozitatea lor, stârnită nu numai de mediul din exteriorul casei, şcolii, dar şi de modalitatea de utilizare eficientă a spaţiului interior al sălii de clasă. „De ce bate vântul aşa tare?”, „De ce aerul nu mai este curat?”, „De ce se produc atâtea calamităţi naturale?”, sunt câteva din întrebările cu care ne-au obişnuit copiii de vârstă şcolară, iar noi trebuie să le răspundem prompt şi potrivit vârstei şi puterii lor de înţelegere. Astfel, li se prezintă legătura dintre unele fenomene ale naturii şi efectele lor.

Tocmai această legătură dintre cauză şi efect reprezintă educaţia ecologică. Noi, dascălii, ne străduim continuu ca munca noastră să fie într-o cât mai strânsă relaţionare cu viaţa, cu complexitatea lumii înconjurătoare, vizând dorinţa, ştiinţa şi puterea de a modela minţile şi sufletele copiilor, de a valoriza cât mai bine potenţialul creator al acestora, asigurându-le astfel o dezvoltare liberă, integrală, armonizată cu exigenţele sociale.

Şcoala, prin disciplinele sale care abordează mediul (geografia, ştiinţele despre mediu, biologia, fizica, chimia) trebuie să-l incite pe elev la participare, să devină conştient de faptul că viaţa generaţiilor viitoare, calitatea ei, depind într-o anumită măsură şi de opţiunile sale.

În mod special, prin educaţia ecologică, putem să cultivăm dragostea şi interesul elevilor pentru lumea înconjurătoare, pentru protejarea mediului şi a societăţii, putem să formăm atitudini de dezaprobare faţă de cei ce încalcă normele de păstrare a igienei mediului, contribuim la activizarea vocabularului legat de termeni ecologici.

Educaţia ecologică este o problemă a tuturor, care se adresează nu numai inteligenţei, ci şi inimii şi voinţei. Născută ca o ramură a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un strălucit viitor social. Trecerea ecologiei de la stadiul de simplă disciplină ştiinţifică la cea de problemă a conştiinţei comune reprezintă una din marile cuceriri ale secolului al XX-lea. Studiul ecologiei în şcoală, în orele de ştiinţe, geografie, în cadrul activităţilor extracurriculare, ale disciplinelor opţionale, oferă elevilor baza teoretică pentru înţelegerea ansamblului de preocupări şi măsuri ale societăţii umane, îndreptate în direcţia ocrotirii Planetei Albastre.

Bibliografie:
Elena Stăncescu-1979-Instruirea şi educarea elevilor la geografie pentru păstrarea calităţii apei-Rev Terra, nr.2 Laster R. Brawn-1991-Probleme globale ale omenirii-Ed. Tehnică,Bucureşti.

Accesări: 42

Articole asemănătoare