Procesul de „reglare emoțională” a fost definit ca fiind procesul de inițiere, menținere, adaptare și modificare a apariției, intensității sau duratei stărilor emoționale interne, a proceselor fiziologice legate de emoții și de comportamente care însoțesc emoțiile în scopul atingerii propriilor scopuri (Botiș, A., Mihalca, L., 2007, p. 36). În cadrul fiecărei etape specifice procesului de evoluție a copilului există oportunitatea de a stimula copilul să dobândească noi obiceiuri emoționale, benefice acestuia. În acest proces complex, anii copilăriei îl ajută pe acesta să-și formeze capacități emoționale esențiale, cum ar fi autoreglarea de bază și empatia.
Grădinița este spațiul esențial în care se dezvoltă o varietate de sentimente pe care copilul preșcolar le încearcă, sentimente pozitive sau negative. Dintre acestea, amintim sentimente precum nesiguranța și umilința, gelozia, invidia, dar și mândria, încrederea în sine, această etapă a vieții constituind o perioadă de vârf a dezvoltării emoțiilor sociale ale preșcolarului. Referindu-se la legătura directă dintre felurile de personalitate ale copilului și temperamentul acestuia, Goleman remarcă faptul că temperamentul nu este predestinat fiecaruia în parte. Astfel, un copil care în anii de gradinită este timid, temător, nu devine neaparat un adult izolat, neîncrezător în sine, acesta putându-se modela pe parcursul vieții datorită lecțiilor emoționale și reacțiilor învatate de-a lungul timpului, care îl ajută să se maturizeze.
Pentru copilul timid, ceea ce contează este felul în care este tratat de părinții săi și cum învață să își depășească timiditatea înnăscută. (Goleman, Inteligența emoțională, 2008, p. 269) Cu cât adaptarea copilului la grădinită iar mai apoi la școală este mai ușoară, cu atât abilitățile lui emoționale se dezvoltă mai armonios. Este foarte important ca încă de mici, copiii să înteleagă importanța exprimarii emoțiilor, pentru că doar așa ei vor putea să ajungă să empatizeze mai ușor cu ceilalți copii, să-i sprijine și ulterior să se maturizeze. În acest fel, copiii care reușesc să înțeleagă emoțiile celorlalți copii sunt priviți în colectivitate drept parteneri de joacă mai buni, mai sociabili și totodată, mai distractivi.
Folosirea emoțiilor și înțelegerea lor vor ajuta copilul să folosească expresivitatea pentru atingerea scopurilor sociale, pentru a răspunde emoțiilor colegiilor în timpul actului educativ, și mai ales al jocului didactic, ajutându-l să se integreze cât mai bine în mediul lui de viață.
Psihologul Daniel Goleman aduce în discuție un subiect foarte interesant, un tip de curs model legat de inteligența emoțională, denumit Știința Sinelui. Acest curs se referă la inteligența emoțională a copilului și ar trebui introdus în toate școlile din sistemul de învatamant. Goleman vorbește de necesitatea abordării sentimentelor în cadrul realțiilor de la gradinită, apoi de la școală. Atât cadrele didactice cât și copiii ar trebui să se concentreze pe structura emoțională a vieții de copil. Se vorbește despre o așa zisa „școlarizare a emoțiilor”, adică sentimentele copiilor trebuie integrate în procesul de învățământ, deoarece acestea nu se poate face separat de emoțiile și de sentimentele copiilor. „Alfabetizarea emoțională este la fel de importantă precum învățarea matematicii și a cititului”, explică atât de frumos Karen Stone McCown, creatoarea programului de Știința Sinelui. Aceasta abordare a integrării emoțiilor în procesul educativ este foarte utilă în societatea noastră actuală, deoarece tot mai mulți copii vin încă de la grădiniță cu tot felul de traume, de tensiuni, de neînțelegeri, acumulate acasă și pe care nu le pot refula decât prin tot felul de acte nepotrivite, adesea violente asupra colegiilor de grupă. Aceste traume, sentimente negative pe care copilul le are deja în structura lui emoțională ar trebui incluse pe ordinea de zi, și nu ocolite, în speranța că ele vor disparea de la sine. Cadrul didactic are astfel un rol foarte important, de mediator între copii dar și de deschizător de noi drumuri în cunoașterea de sine. El este cel care îl ajută pe micuțul preșcolar să-și identifice sentimentele, să învețe să le accepte și mai apoi să le integreze în mod constructiv în relatia cu ceilelți copii. Procesul de autocunoaștere este esențial în crearea de sentimente pozitive și în dezvoltarea emoțională a copilului.
Celebra expresie a lui Platon „Cunoaște-te pe tine însuți” poate foarte bine marca esența acestui concept, pe care Goleman îl vede ca fiind punctul esențial în înțelegerea sentimentelor noastre.
Așadar, după identificarea sentimentelor care îi fac pe copii irascibili, tensionați și adesea violenți, copii trebuie învățați cum să își gestioneze aceste sentimente, înainte ca ele să ajungă la agresivitate. Prin cursurile despre furie, aceștia sunt ghidați săînteleaga sensul primar al emoției lor; nu întotdeauna ceea ce vedem este ceea ce pare și trebuie să căutăm sensul profund al fiecarei reacții în parte. După ce copilul, ajutat de adult, reușeste să identifice cauza reală a emoției lui, i se explică că el are o varietate de alegeri în privinta emoției lui, adică poate reacționa în mai multe feluri, nu doar primul instinct este cel mai important. Astfel, copilul, pus în fața mai multor variante posibile, poate alege ce să facă cu emoția lui. Iar tot acest process de gândire îi ofera o perspectivă mai largă asupra relațiilor cu cei din jur și îi cultivă puterea de a lua decizii, autocunoasterea de sine. Învățând astfel că există întotdeauna alegeri în privința reacțiilor la emoții, existența lui devine mai bogată și mai folositoare în evolutia lui.
În momentul în care noi ne cunoaștem adevăratele sentimente și emoții, conștientizându-le, situațiile în care ne aflam, devin deodată mult mai clare, iar noi putem depăși momentele dificile, “de criza” mult mai ușor. Copiii învață astfel să construiască un vocabular specific pentru aceste emoții, dar și să determine legăturile create între gândurile, emoțiile și reacțiile lor. Iată de ce identificarea și exprimarea emoțiilor sunt atât de relevante.
Un alt accent se pune pe asumarea răspunderii hotărârilor și acțiunilor și transformarea lor în implicări trup și suflet. (Goleman, Inteligența emoțională, 2008, pg. 319-322)
Goleman explică că strategia cea mai eficientă referitoare la abordarea educației emoționale în contextul actual nu este cea a creării de noi cursuri, ci mai degrabă a integrării lecțiilor despre emoții în materiile predate, existența unui curs individual nefiind o idee viabilă în societatea nostră. Așadar, lecțiile despre emoții ar putea fi integrate cu succes în domeniile de sănătate sau de știință.
Un model al acestei abordări este Proiectul de Dezvoltare a Copilului, creat de o echipă condusă de psihologul Eric Schaps. (Proiectul de dezvoltare a copilului Daniel Solomon, Enhancing Children’s Prosocial Behavior in the Classroom, American Educational Research Journal, 1988).
Acest proiect pune la dispoziție diverse materiale ce pot fi adaptate în functie de ceea ce exista deja în cadrul educației preșcolare sau școlare, fiind posibilă integrarea cu ușurință a conceptului de “emoție” în orice materie predată. Un exemplu în acest sens ar fi lectura unor anumite povești care modelează comportamente specifice și care formează unele abilități emoționale relevante pentru copii.
În acest program – Dezvoltarea Copilului – se discută și despre ajutorul oferit unor profesori de a concepe anumite reguli, de a regândi anumite măsuri disciplinare care să-i ajute pe elevii care nu sunt cuminți, care nu se conformează regulilor disciplinare. Ideea de bază de la care se pornește este că copilul trebuie să înceapă cunoașterea de sine tocmai cu aptitudinile care lor le lipsesc inițial, și anume, controlarea impulsurilor, identificarea și explicarea sentimentelor, rezolvarea conflictelor în care ei sunt implicați. Li se explică faptul că există întotdeauna modalități mai bune și utile de disciplinare decât cele opresive. Atunci când copiii cu comportamente agresive sau cei indisciplinați sunt puși în fața faptului de a descrie ceea ce simt și de a-și analiza comportamentul, li se oferă posibilitatea de a încerca soluții diferite la problemele lor și de a observa că există întotdeauna mai multe soluții de rezolvare și de aplanare a unui conflict sau a unei neînțelegeri.
În concluzie, programele de alfabetizare emoțională trebuie începute foarte devreme, la vârsta cea mai adecvată, străbătând anii de școală, împletind efortul profesorilor cu cel al părinților și al comunității. Dincolo de avantajele educaționale, cursurile par să-i ajute pe copii să-și îndeplinească mai bine rolul în viață, să fie prieteni mai buni, elevi mai buni sau fii și fiice mai buni sau mai bune, iar în viitor soți mai buni sau soții mai bune, lucrători și șefi, părinți și cetățeni mai buni. (Goleman, Inteligența emoțională, 2008, p. 341)
Bibliografie
Botiș, A., Mihalca, L. (2007). Despre dezvoltarea abilității emoționale și sociale ale copiilor, fete și băieți cu vârsta până în 7 ani. Buzău: Alpha MDN.
Goleman, D. (1999). Working with Emotional Intelligence. Bloomsbury Publishing.
Goleman, D. (2008). Inteligența emoțională. București: Curtea Veche.