În literatura de specialitate internațională, cu referire la persoanele cu dizabilități, se utilizează o varietate de termeni, în funcție de perspectiva din care este abordată dizabilitatea, utilizându-se într-o abordare mai veche, conformă modelului social al dizabilității, propusă în 1980 de Organizația Mondială a Sănătății [OMS], prin Clasificarea Internațională a Deficiențelor, Dizabilităților și Handicapurilor [CIDIH][ engl. International Classification of Impairments, Disabilities and Handicaps [ICIDH]], triada deficiență – dizabilitate – handicap (Răcășan, p. 1).
„În sens restrâns, conform CIDIH, deficiența se referă la pierderea (anatomică, fiziologică sau psihologică) din punct de vedere structural sau funcțional de care individul suferă, dizabilitatea se referă la urmările deficienței în ceea ce privește activitatea acestuia în sensul diminuării posibilităților fizice, locomotorii, mintale, senzoriale, neuropsihice ș.a., iar termenul de handicap se utlizează (încă) pentru a face referire la dezavantajul social consecutiv dizabilității, care presupune limitări în îndeplinirea anumitor statusuri sau roluri considerate normale cu vârsta, nivelul de pregătire, sexul, aptitudinile persoanei ș.a. ”(ibidem).
În anul 2001, OMS propune o revizuire a CIDIH, prin Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății [CIF][ engl. International Classification of Functioning, Disability and Health [ICF], ”în care termenul dizabilitate este utilizat ca termen generic pentru toate cele trei niveluri, concomitent cu înlocuirea triadei prin afectări (impairments), limitări ale activității și respectiv restricții de participare”(ibidem). Totodată, este de remarcat faptul că în ultimii ani există recomandări ferme din partea specialiștilor din domeniul psihopedagogiei speciale de a renunța la terminologia medicală din cauza efectelor induse în planul psihic și al percepțiilor/reprezentărilor negative din partea opiniei publice cu privire la această categorie de persoane (Alois, 2013, p.142).
Totuși, pentru înțelegerea noțiunii de dizabilitate intelectuală, este de subliniat faptul că, ”sub aspect funcțional, inteligența poate fi definită ca aptitudine generală orientată spre adaptare la situații problematice noi. Sub aspect structural, realizarea conduitei inteligente presupune convergența proceselor, a funcțiilor psihice – spirit de observație, memorie, atenție, imaginație etc., care se pot îmbina într-un mod variat, formând astfel o structură cognitivă unitară, dinamică și particulară de funcții structurale” (Cobzaru, 2022, p.74).
Alois Gherguț subliniază faptul că prin deficiență mintală, în general, se înțelege ”reducerea semnificativă a capacităților psihice, care determină o serie de dereglări ale reacțiilor și mecanismelor de adaptare ale individului la condițiile în permamentă schimbare ale mediului înconjurător și la standardele de conviețuire socială dintr-un anumit areal cultural, ceea ce plasează individul într-o situație de incapacitate și inferioritate, exprimată printr-o stare de handicap în raport cu ceilalți membri ai comunității din care face parte. Deficiența mintală este înțeleasă ca o deficiență globală care influențează semnificativ adaptarea socioprofesională, gradul de competență și autonomie personală și social, afectând întreaga personalitate: structură, organizare, dezvoltare intelectuală, afectivă, psihomotrică, adapativ – comportamentală” (2013, p. 141).
De asemenea, același autor subliniază faptul că ”în unele cercuri de specialitate se face distincție între deficiența mintală, care indică un mod anormal de organizare și funcționare mintală, cu implicații directe în organizarea și structurarea personalității individului, și deficiența de intelect (termen introdus în literatura românească de C. Păunescu), desemnând incapacitatea individului de a face față unor sarcini cuprinse în actul învățării, ca o consecință a inadaptării acestor sarcini, de multe ori suprasolicitate în școală, la specificul și potențialul real al copilului” (ibidem).
”Indicatorul de dezvoltare intelectuală este repezentat de coeficientul de inteligență (CI) sau intelligence quotient (IQ), introdus in literature psihologică de W. Stern pentru a completa noțiunea de vârstă mintală (VM) folosită de A. Binet și T. Simon în interpretarea testelor de inteligență. Ca unitate de măsură psihologică, coeficientul de inteligență reprezintă raportul dintre vârsta mintală (VM) și vârsta cronologică (VC), exprimate în luni. Altfel spus, coeficientul de inteligență exprimă raportul dintre două performanțe: performanța reală a subiectului (VM) și performanța așteptată în funcție de vârsta sa cronologică (VC) (Alois, 2013, p. 143).
Pentru fundamentarea teoretică a deficienței mintale, există mai multe teorii frecvent invocate, subliniate de Alois Gherguț ca fiind următoarele:
a)”Teoria etiologică – explică natura deficienței mintale prin multitudinea de factori care o determină;
b)Teoria simptomatologică – definește deficiența mintală prin raportare doar la anumite procese și fenomene psihice: gândire, inteligență, afectivitate, voință, etc. (…);
c)Teoria sindroamelor specifice – este susținută de o serie de teze: teza heterocroniei, a eterogenității, a heterodezvoltării, a incompetenței sociale, teza vâscozității genetice, teza inerției proceselor cognitive, teza rigidității structurilor cerebrale;
d)Teoria psihanalistă și psihosocială – explică apariția deficienței mintale ca un efect al lipsei de afectivitate (în special din partea mamei) în primii ani de viață a copilului, favorizând instalarea unor inhibiții accentuate la nivel talamic, prin lipsa unor stimuli afectivi și care pot produce o nedezvoltare structural – funcțională a scoarței din cauza suprimării aportului de stimuli la acest nivel (…) ;
e)Teoria integrată – această teorie susținută de C. Păunescu explică deficiența mintală ca o patologie de organizare și dezvoltare a structurilor mintale și a personalității în ansamblul ei” (Alois, 2013, p. 145).
Clasificarea dizabilității intelectuale
Formele de clasificare a deficiențelor mintale prezentate de Alois Gherguț (2013, p. 150-153), sunt redate în cele ce urmează:
I. În funcție de coeficientul de inteligență:
-deficiența mintală profundă sau gravă – IQ = 0-20;
-deficiența mintală severă sau mijlocie – IQ = 20–35/40;
-deficiența mintală moderată – IQ = 35/40-50/55;
-deficiența mintală ușoară – IQ = 50/55-75;
-intelectul de limită sau liminar – IQ = 75-85.
II. În funcție de codificarea medicală a deficiențelor mintale:
a)codificarea OMS:
-IQ = 50-70 – întârziere (înapoiere) mintală ușoară;
-IQ = 35-49 – întârziere (înapoiere) mintală medie;
-IQ = 20-34 – întârziere (înapoiere) mintală gravă;
-IQ sub 20 – întârziere (înapoiere) mintală profundă;
-înapoiere mintală cu nivel neprecizat – întâlnită în situațiile în care există indicii cu privire la prezența întârzierii mintale, însă inteligența persoanei în cauză nu poate fi evaluată prin probe standard (cum ar fi cazul subiecților puternic destructurați, necooperanți, autiști sau cazul copiilor a căror vârstă cu cât este mai mică, cu atât va face mai dificilă aprecierea nivelului lor de inteligență);
b) codificarea Asociației Americane de Psihiatrie:
-IQ = 68-83 – întârziere mintală de graniță (la limită);
-IQ = 52-67 – întârziere mintală ușoară;
-IQ = 36-51 – întârziere mintală moderată;
-IQ = 20-35 – întârziere mintală severă;
-IQ sub 20 – întârziere mintală profundă;
c)codificare DMS IV (Diagnostic and Statistical Manual, American Psychiatric Association, 1994):
-IQ = 50/55-7 – retardare mintală ușoară;
-IQ = 35/40-50/55 – retardare mintală moderată;
-IQ = 20/25-35/40 – retardare mintală severă;
-IQ sub 20/25 – retardare mintală profundă;
-retardare mintală de severitate nespecificată (atunci când există o mare prezumție de retardare mintală, dar inteligența persoanei nu poate fi evaluată prin teste standard; spre exemplu: subiecți necooperanți, puternic destructurați sau care au vârste prea mici);
d)codificare UNESCO, 1983:
-întârziere mintală ușoară (IQ = 51-66 Binet-Stanford);
-întârziere mintală moderată (IQ = 36 – 50 Binet-Stanford);
-întârziere mintală severă (IQ = 20-35 Binet-Stanford);
-întârziere mintală profundă (IQ sub 19 Binet-Stanford);
e)codificare clinică după V. Petrescu (utilizează denumiri din sectorul psihiatric):
-intelect de limită;
-oligofrenie gradul I (deficiență mintală ușoară);
-oligofrenie gradul II (deficiență mintală medie);
-oligofrenie gradul III (deficiență mintală gravă);
III. După criteriul mixt medico-educațional-social:
a)codificare după OMS și J. Lang:
-persoane educabile cu deficiențe mintale (IQ = 55/70, VM = 10 ani, VC = 14 ani);
-persoane semieducabile sau parțial recuperabile cu deficiențe mintale (IQ = 50-55, VM = 9 ani, VC = 14 ani);
-persoane irecuperabile cu deficiențe mintale (IQ = 35-50, VM = 5 ani, VC = 14 ani);
b)codificare după S.A. Kirk și G.O. Johnson:
-copil lent la învățătură (slow learner) – IQ = 70/75-90;
-copil educabil cu deficiență mintală – IQ = 50-75;
-copil antrenabil cu deficiență mintală – IQ = 30-50;
-copil total dependent (totally dependent child, TDC) – IQ = 0-25/30;
c)codificarea clinico-psihometrică după OMS:
-intelect de limită – IQ = 68-85;
-deficiență mintală ușoară (moroni) – IQ = 52-67, nivel mintal 9,5 ani, vârsta socială de aproximativ 19 ani;
-deficiență mintală moderată – IQ = 36-51;
-deficiență mintală severă – IQ = 21-35, nivel mintal 3 ani, vârsta socială 3,5-9,5 ani;
-deficiență mintală profundă – IQ sub 20, nivel mintal 2 ani, vârsta socială 0-3,5 ani;
IV. După organizarea mintală a normalității și a deficienței mintale:
a)deficiență mintală de tip ACCI – tipul de organizare cu asonanță cognitivă comunicațional – intelectivă: se caracterizează, în pirmul rând, prin existența factorilor nonevolutivi sau involutivi la nivelului blocului energetic, în general la nivelul nervos (acest tip de organizare este mult mai rigid și mai limitat ca posibilități de transformare interioară);
b)deficiență mintală de tip DCCI – tipul de organizare cu disfuncționalitate cognitivă comunicațional-intelectivă: se caracterizează prin prezența dominantă a factorilor disfuncționali la toate nivelurile.
Principalele cauze ale dizabilității intelectuale
”Etiologia deficiențelor mintale impune o sistematizare a categoriilor de factori care influențează apariția tulburărilor organice și funcținale ale sistemului nervos central și stabilirea unor corelații între sindroamele clinice și cauzele care le produc. Astfel, într-o primă clasificare pot fi sistematizate următoarele tipuri de deficiențe:
-deficiența mintală de natură ereditară;
-deficiența mintală de natură organică, urmare a unor leziuni ale sistemului nervos central;
-deficiența mintală cauzată de carențe educative, afective, socioculturale;
-deficiența mintală polimorfă, cu o mare varietate tipologică” (Alois, 2013, p. 153).
”Pe de altă parte, A.F. Tredgold stabilește, pornind de la factorul etiologic, patru grupe de deficiență mintală:
-deficiența mintală primară – determinată de factori ereditari;
-deficiența mintală secundară – determinată de factori extrinseci, de mediu;
-deficiența mintală mixtă – determinată de combinarea factorilor ereditari cu factorii de mediu;
-deficiența mintală fără o cauză directă decelabilă” (ibidem).
De subliniat este faptul că momentul în care diverși factori etiologici (genetici sau exogeni) acționează asupra sistemului nervos central este un aspect extrem de important. Astfel, se poate identifica etapa de progeneză – când au loc maturizarea celulelor sexuale și fecundația, etapa de blastogeneză (embriogeneză) – 0-3 luni, în care au loc formarea foițelor germinative și desăvârșirea formării organelor primitive, etapa de organogeneză (fetogeneză) – 4-9 luni, în care au loc procesele de morfogeneză și histogeneză (ibidem).
Alois Gherguț (2013, p. 154-158) reține însă principalii factori incrimați în etiopatogenia acestor afecțiuni, redați în mod sintetizat în cele ce urmează:
• Factorii endogeni (genetici), care determină:
-deficiența mintală prin mecanism poligenic – include deficiența mintală pură fără patologie asociată, determinate de dominața genelor minore nefavorabile inteligenței;
-deficiența mintală cu transmitere mendeliană – cauzate de gene majore mutante;
-deficiența mintală prin anomalii cromozomiale – anomalii ale numărului și morfologiei cromozomilor.
• Factorii exogeni – aceștia sunt factori al căror efect asupra apariției deficiențelor mintale depinde de tipul agentului agresiv și de intensitatea agresiunii, influențând cu atât mai mult cu cât acționează mai de timpuriu în viața copilului (în perioada intrauterină sau în primii trei ani de viață):
1.Factori prenatali:
a) Factori progenetici – cu acțiune asupra condițiilor și proceselor de apariție și dezvoltare a gameților:
– iradieri cu radiații;
-procese involutive la nivelul ovarului;
-afecțiuni cronice ale părinților, în special ale mamei (ex.: diabet zaharat, inaniții cronice, etc.);
-șocuri psihice grave suportate de părinți;
b) Factori embriopatici – acționează în primele trei luni de sarcină:
-cauze fizico – chimice: iradieri cu raze X, substanțe radioactive, intoxicații cu diverși compuși chimici;
-consumul unor medicamente teratogene;
-boli infecțioase virotice (rubeolă, rujeolă, gripă, etc.);
-boli cașectizante ale mamei (tuberculoză, febră tifoidă, etc.);
-traumatisme ale mamei în timpul sarcinii;
-tulburări endocrine ale mamei;
-incompatibilitate Rh între mamă și făt;
c) Factori fetopatici – acționează între luna a patra și a noua de sarcină:
-intoxicații cu alcool, monoxid de carbon, plumb, mercur sau alte substanțe toxice;
-carențe alimentare, avitaminoze;
-infecții materne;
-traumatisme fizice;
-placenta previa cu microhemoragii;
2. Factori perinatali – intervin în timpul nașterii:
-prematuritatea nou-născutului;
-postmaturitatea nou-născutului;
-traumatisme obstreticale;
-encefalopatia bilirubinică – determinată de invazia anticorpilor de la mamă la făt;
3. Factori postnatali:
a) boli inflamatorii cerebrale;
b) boli infecțioase cu complicații cerebrale;
c) boli parazitare cerebrale;
d) boli generale cu efecte degenerative la nivel cerebral;
e) intoxicații acute și cronice;
f) traumatisme craniocerebrale;
g) tulburări cronice de nutriție;
h) tulburări metabolice;
i) tulburări circulatorii la nivel cerebral;
j) factorii psihosociali – reprezentați prin natura relațiilor afective intrafamiliale, mediul și condițiile economice ale familiei, calitatea influențelor culturale și educaționale care acționează asupra copilului, carențele afective ale copilului, etc.
Gradele dizabilității intelectuale
Dizabilitatea intelectuală (sau mintală) ”poate fi stabilită prin luarea în considerare a coeficientului de inteligență (QI), a posibilităților de adaptare, de autonomie, de comunicare verbală, etc.” (Lăzărescu, & Ezechil, 2021, p. 29).
Astfel, așa cum am arătat anterior ca primă clasificare generală prezentată de Alois Gherguț, ce are în vedere valoarea coeficientului de inteligență (IQ), distingem intelectul de limită sau liminar, deficiența mintală ușoară, deficiența mintală moderată, deficiența mintală severă sau mijlocie și deficiența mintală profundă sau gravă. În cele ce urmează vom prezenta particularitățile acestor grade ale dizabilității intelectuale.
Intelectul de limită sau liminar (IQ = 75-85):
”Intelectul de limită sau liminar se situează la granița dintre normalitate și deficiența propriu – zisă” (Lăzărescu, & Ezechil, 2021, p. 29).
”Din punct de vedere psihic, pot fi identificate următoarele caracteristici:
- înțeleg cu dificultate sarcinile didactice și însușesc cu efort intelectual cunoștințe prevăzute de programa activităților preșcolare;
- manifestă posibilități reduse de esențializare și generalizare, de rezolvare a problemelor;
- au o memorie mecanică relativ bună;
- conținutul imaginativ este foarte sărac; imaginația creatoare nu este productivă;
- au probleme de orientare spațio – temporală;
- au dificultăți în însuțirea limbajului, vocabular sărac și manifestă defecte de vorbire care cu greu pot fi corectate;
- posibilitatea de a comunica verbal apare relativ târziu (uneori chiar după 4 ani);
- instabilitatea atenției;
- dificultăți în formarea deprinderilor intelectuale” (ibidem).
O altă trăsătură comună constă în fenomenul decompensării școlare la vârsta de 11-12 ani, adică plafonare în dezvoltarea psihointelectuală a elevului la nivelul clasei a V-a sau a VI-a, urmată de apariția unor reacții nevrotice și comportamentale consecutive insuccesului școlar” (Alois, Frumos, & Raus, 2016, p. 26).
”Integrarea școlară a copiilor cu intelect liminar este posibilă în condițiile diferențierii și individualizării curriculumului” (Alois, Frumos, & Raus, 2016, p. 27).
”După perioada de adaptare la viața școlară, în profesie și în viața socială, subiecții cu intelect liminar reușesc să se integreze destul de bine, diferențele dintre ei și subiecții cu intelect normal devenind destul de relative” (ibidem).
Deficiența mintală de gradul I sau deficiența mintală ușoară (IQ = 50/55-75):
Un copil cu deficiență mintală ușoară prezintă următoarele particularități:
”- diferențierea cu dificultate a formei, mărimii, a spațiului și a timpului;
-neputința de a observa elementele definitorii ale obiectelor;
-reprezentări sărace, lipsite de detalii;
-dificultăți majore în ceea ce privește stabilitatea și volumul atenției;
-șablonismul, stereotipia, inerția în gândire și neputința de a rezolva probleme pe căi originale;
-unele performațe sub aspectul memoriei mecanice și dificultăți sub aspectul celei logice;
-instabilitate afectivă manifestată prin trecerea frecventă de la o stare emotivă la alta;
-fragilitate și labilitate în conduita verbală, prezența deficiențelor de vorbire asociate, greu de corectat – comparativ cu cele ale copilului normal – ca și neputința de a se exprima logico-gramatical” (Lăzărescu, & Ezechil, 2021, p. 30).
„Psihometric, se definește prin coeficientul de inteligență cuprins între 50-55 și 70-75, corespunzător mecanismelor operaționale ale gândirii specifice vârstei mintale de 7-9 ani” (Alois, Frumos, & Raus, 2016, p. 27).
”Printr-o metodologie adecvată, ei își însușesc deprinderile elementare de scris – citit și calcul aritmetic, acumulează cunoștințe despre natură, societate, pot să devină independenți și chiar să se integreze social” (ibidem).
Deficiența mintală de gradul II (deficiența mintală moderată-IQ=35/40-50/55 și deficiența mintală severă-IQ=20-35/40):
”Din punct de vedere psihopedagogic, subiecții cu deficiență mintală de gradul II prezintă următoarele caracteristici definitorii:
-sunt capabili să achiziționeze un volum minim de cunoștințe, dar insuficiente pentru o școlarizare corespunzătoare și pentru asigurarea unei activități independente […];
-cea mai mare parte a subiecților din această categorie prezintă și o serie de malformații somatice, concretizate în aspectul displastic la nivelul faciesului și cutiei craniene […];
-sunt instruibili până la un anumit punct, existând posibilitatea însușirii unor operații, fără a fi în măsură să ajungă la un anumit grad de automatizare […];
-[…]vocabularul este restrâns la cuvinte uzuale, însă vorbirea lor este imperfectă […];
-gândirea lor este concretă, situațională, cu limitări la rezolvări de tip mecanic, nu pot înțelege relațiile spațiale dintre obiecte […];
-atenția se caracterizează printr-un grad crescut de instabilitate, iar memoria, de regulă, este diminuată […];
-din punct de vedere afectiv, prezintă un grad accentuat de imaturitate și labilitate manifestate prin crize de plâns, negativism față de anturaj, indiferență, izolare, atașament exagerat față de persoane care se ocupă de ei, puerilism, ostilitate […]” (Alois, Frumos, & Raus, 2016, p. 29-30).
Se poate astfel susține că aceste persoane sunt recuperabile din punct de vedere profesional și social parțial educabile, adaptabile la procesul de instrucție, integrabile în societate în condiții protejate/de asistență sau în condiții obișnuite, în funcție de exigențele comunității (Alois, Frumos, & Raus, 2016, p. 30).
Deficiența mintală de gradul III sau deficiența mintală profundă (IQ=0-20):
Acest grad de dizabilitate, de altfel cea mai gravă, definește persoana ”incapabilă să se autoconducă, să se apere de eventuale pericole sau chiar să se hrănească, având o permanentă nevoie de îngrijire și supraveghere” (Alois, Frumos, & Raus, 2016, p. 30).
”Din punct de vedere psihometric, ea se definește printr-un nivel mintal inferior vârstei de 2 ani” (ibidem).
De asemenea, aceste persoane necesită ”un grad ridicat de dependență, fără șanse de profesionalizare, având un potențial foarte scăzut de integrare și adaptare socială”(ibidem).
În concluzie, putem spune că acțiunile de recuperare și asistență trebuie să fie îndreptate spre toate persoanele cu dizabilitate intelectuală, indiferent de gradul acesteia, respectând aceleași standarde și principii ale calității ca și în cazul persoanelor cu șanse mari de recuperare și integrare socială, această atitudine având relevanță și importanță din perspectiva înlăturării prejudecăților care constituie bariere pentru acceptarea și valorizarea acestor persoane.
Bibliografie
Alois, G. (2013). Sinteze de psihopedagie specială. Ghid pentru concursuri și examene de obținere a gradelor didactice. Iași: Editura Polirom
Alois, G., Frumos, L., Raus, G. (2016). Educația specială. Ghid metodologic. Iași: Editura Polirom
Cobzaru, I. (2022). Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă”. Inteligența și dizabilitatea intelectuală la copii – Fațete în cercetare. Preluat de pe
ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/74-79_35.pdf , la data de 20.11.2023
Lăzărescu, M.P., Exechil, L. (2021). Laborator preșcolar. București: Editura Miniped
Răcășan, R. Universitatea din Oradea, Facultatea de Științe Socio – Umane. Suport de curs – Fundamentele psihopedagogiei speciale, Deficiențe – Dizabilități – Handicapuri vs. Afectări – Limitări ale activității – Restricții de Participare. Preluat de pe e.uoradea.ro/pluginfile.php/889313/mod_resource/content/3/SSI_2016/Untitled2.pdf, la data de 20.11.2023