Personajele romanelor lui Virgil Tănase par vii, reale, alcătuite din bucăți ale minții umane, personaje cu destine reale sau inventate. Exilul și-a pus amprenta asupra modului ȋn care autorul ȋși construiește personajele, multe dintre acestea trăind alte posibile vieți, ascunzând multiple măști narative. Având ȋn vedere construcția personajelor sale, romanul Zoia oferă liceenilor o paletă generoasă de tipologii, de tipuri de relații, bun prilej pentru aceștia de a-și exersa gândirea critică și compunerea de caracterizare.
Personajele se conturează nu doar prin modalitățile de caracterizare cunoscute, directă indirectă , autocaracterizare, ci și prin raportarea la istorie, la anumite fapte și evenimente din viața lor sau a altora care au avut un puternic impact asupra evoluției lor ulteriore, prin raportarea la propria lor biografie, sau din criza identitară, aspecte predilecte in proza lui Virgil Tănase.
Zoia, romanul care zugrăvește nu doar perioada regimului totalitar ci și sufletul uman care o traversează, „romanul celei de a doua jumătăţi a secolului XX din care s-a născut, nătânga, şchioapa şi deja bătrâna, lumea noastră de azi” – este cronica unei epoci ce analizează cu atenție deosebită viețile și destinele unor generaţii a căror conștiintă pendulează între sentimentul binelui şi lupta imperioasă pentru supravieţuire „Zoia se înscrie în aceeaşi aventură a căutării şi transformării romanescului, specifică scrierii lui Virgil Tănase, care niciodată nu adoptă o formulă anume sau un anumit gen al romanescului.” Romanul este un ȋntreg univers compus din oameni ce provin din medii şi epoci diferite, dar care, parcă trăiesc acelaşi destin: „Sunt personaje care se găsesc la sfârşitul anilor ‘30 în Germania, altele care-şi fac studiile la Moscova în anii ‘50.Intervine şi Parisul.”
Încă din primele pagini apare personajul Mircea, care trăiește ȋn perioada anilor cincizeci și care intră ȋn scenă ca narator-personaj „Numele meu e Mircea. Astăzi în vârstă, duc, la Londra, o viaţă care nu e a mea, cel puţin din punctul meu de vedere, chiar dacă, pierind laolaltă cu acest Occident care-şi dă duhul lăfăindu-şi înfumurarea pe-un maldăr de gunoaie, recuperez măcar o parte din destinul generaţiei mele.” Este activist de partid, un comunist convins care sfârșește tragic, ucis sau părând a se fi sinucis. În România postbelică,Securitatea supunea intelectualitatea:„Era, într-adevăr, îngrozitor. Până-ntr-acolo că într-o zi am cedat: Omorâţi-mă, nu mai pot. Dacă nu, o voi face oricum când ies de aici”
Ana, soţia sa, sindicalistă de frunte, devotată partidului -„Partidul are poate nevoie de mine. Acum mai mult decât oricând trebuie să fim uniţi, să apărăm împreună cuceririle socialismului. Nu putem lăsa o şleahtă de neisprăviţi să ducă ţara de râpă…!” – până ȋntr-atât ȋncât ȋși vedea copilul, pe Zoia ȋn weekenduri, dacă nu cumva era și atunci prinsă ȋn vreo ședință de partid sau plecată ȋn delegație„în timpul anului, nu-l vedea decât uneori la sfârşit de săptămână, când nu era în provincie la diferite conferinţe, congrese sau alte şedinţe de lucru. În vis, simbol al onirismului, ȋși vede propria moarte, ȋn timpul unui proces ȋn care este acuzată de genocid, complot împotriva Statului, sabotajul economiei naţionale, la finalul căruia moare ucisă de Irina- sora lui Haralamb-care „face o rugăciune şi o izbeşte în mijlocul frunţii pe Ana căreia nu-i vine să creadă că moare aşa, ucisă de un om pe care l-a luat în casă de milă şi de care avusese grijă ca de o rudă săracă.”
Irina, sora lui Haralamb Săvescu, “se află de mai mulţi ani într-un azil de nebuni, a fost în tinereţea ei singura şi marea dragoste a lui Ion Brudea” , prinsă ȋncă din vremea studenției ȋn vertijul timpului și al istoriei, o fată citită, care devine, spre final, prizoniera nebuniei “eu sunt nebună, ştie toată lumea, nebună cu certificat.”
Anii şaptezeci aduc în centrul atenţiei pe cel care avea să devină iubitul Zoiei- “Haralamb Săvescu, scriitor român reputat, care la sfârşitul anilor 60 s-a refugiat în Franţa. Fiu al unui judecător de la Iaşi, acesta se căsătorise cu Oana cu care a avut doi copii: Matei şi Ilinca “ , un “personaj, vai Doamne! atât de odios, al cărui destin n-ar fi putut în nici un caz fi al meu deşi în multe privinţe experienţa noastră e comună, dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că identitatea noastră nu e clădită din evenimente ci din menirea aşezării acestora.”
Haralamb ar părea că devine un alter ego al naratorului, dublul său, personaj care redă amănunţit momentul ce l-a determinat să alegă calea exilului. „A hotărât deci să publice ultimul text pe care Haralamb îl scrisese înaintea plecării din ţară. La solicitarea unei edituri din provincie care-i propusese un avans interesant, Haralamb reluase şi dezvoltase o povestire a cărei primă versiune data din anii studenţiei. Ca de obicei, Haralamb, bun meseriaş, construise o situaţie dramatică în măsură să ne ţină cu sufletul la gură. Pe de altă parte, excelent stilist, ştiuse să împăneze povestirea cu descrieri pitoreşti al căror rost era, însă, de a introduce pe nesimţite elementele narative de care avea nevoie şi care, atunci când îşi produceau efectul, de mult prezente în mintea cititorului, păreau de acum fireşti. E adevărat că alegoria era cam transparentă şi simplitatea intrigii nu-i permitea dezvoltările simfonice din cărţile precedente. Datorită acestor două imperfecţiuni, care au un oarecare meşteşug, şi chiar pot părea calităţi, textul era uşor de citit şi producea un efect emoţional indiscutabil chiar dacă pretenţioşii găseau că sforile erau cam groase şi personajele prea schematice.
În momentul în care obţinuse paşaportul, Haralamb îşi spusese că ar fi poate mai bine dacă romanul nu ar apărea în România şi refuzase modificările pe care i le cerea cenzura, ferindu-se deopotrivă să solicite sprijinul celor a căror intervenţie i-ar fi îngăduit s-o publice ca atare. Nu fusese o idee rea: cartea ieşea de sub tipar la Paris cu o banderolă menită să-i dea de ştire cititorului occidental că este un privilegiat pentru că putea citi o carte interzisă dincolo de cortina de fier, într-una din acele ţări comuniste unde nu există libertate de creaţie.
Haralamb făcea parte din acei scriitori consideraţi tineri pentru că de-abia începeau să se facă cunoscuţi profitând de dezgheţul ultimilor ani. Artişti al căror dosar nu era impecabil şi a căror opere nici ele nu puteau fi considerate ireproşabile din punct de vedere ideolog ieşeau, timid, din umbră..”
Ion Brudea – “devenit unul din oamenii cei mai temuţi dintr-o ţară care, după prăbuşirea zidului de la Berlin, revoltându-se ca să scape de o dictatură care transformase oamenii în piesele de schimb ale unui aparat de fabricat bunuri materiale, s-a întors în malurile dinainte de război, restaurând fără mustrări de conştiinţă cea mai scârnavă din câte orânduiri ne-a fost dat să născocim. Tot în timpul studiilor sale de la Moscova, Ion Brudea s-a împrietenit cu Adrian Moscovici, stabilit ulterior la Paris. Asemănarea cu biografia autorului este evident- în Franţa Virgil Tănase locuieşte o periodă în casa lui Dumitru Ţepeneag, scriitor român stabilit la Paris.
Oana – personaj episodic și o altă posibilă mască narativă- simte că viaţa ei se abate de la ceea ce ar fi trebuit să fie. Pentru familia Tănase, Parisul era, ȋn același timp, ȋntuneric și lumină. Scriitorul ȋntâmpină numeroase dificultăți, lucrează ca portar pentru a supraviețui, confruntându-se la orice pas cu lipsuri majore„Ne lipseau toate cele (…) E înnebunitor numărul de lucruri care pot să-ţi lipsească atunci când te afli într-o casă goală: de la ciocan la ac, de la un capăt de sfoară la o perie. În fiecare zi descopeream un nou obiect uzual care ne lipsea, cât despre bani… ce să mai vorbim! Ani în şir n-am avut pat şi dormeam pe podea pe o saltea de burete.
Anii optzeci aduc personajul Zoia, „copilul pe care l-aş fi putut avea dacă n-aş fi fost ucis în aprilie 1944 pe frontul rusesc. Ea s-a născut în 1950 şi venirea ei pe lume mi-a schimbat viaţa şi chiar şi moartea, care a survenit când Zoia de-abia împlinise şapte ani. Numele pe care-l poartă e cel al unei speranţe nesăbuite, credinţa unor oameni care au vrut să lase ȋn urma lor o lume cât de cât mai bună.” Ana i-a ales acest nume de la Zoia Kosmodemianskaia, care a fost prima femeie decorată la 16 februarie 1942 cu Ordinul „Erou al Uniunii Sovietice”, o eroină care a îndurat chinuri sălbatice și a murit eroic strigând pe eșafod: „Nu ne veți spânzura pe toți!”, „Stalin e cu noi!” „Stalin va veni în curând!”, ȋn speranța că aceasta va avea un destin cel puțin la fel de important ca al eroinei.
Deși are o “origine sănătoasă”, Zoia persifla conducătorul statului, amuzându-se pe seama fizicului său, al aspectului disproporționat al corpului acestuia, ȋncă de copil manifestând un sentiment de ură și revoltă, atât ȋmpotriva propriului nume, ȋmpotriva mamei sale, cât și ȋmpotriva regimului comunist. Tocmai din acest cumul de sentimente rezultă plecarea la Paris pentru a o pedepsi atât pe mamă, cât și pe “maimuțoi”, așa cum ȋl numea pe Ceaușescu, fără să știe că această plecare nu-i va aduce libertatea mult-visată.
Este un personaj neobișnuit, fiica unor activişti de partid-Ana, sindicalista devotată, fruntașă, iar Mircea- absolvent de filozofie, dar și ilegalist prins de mașinăria revoluţiei bolşevice şi reabilitat.
Plecată în Occident, afirmă că tot ceea ce s-a întâmplat este o nemernicie, o ticăloşie, iar mama, prin faptul că ȋi spune că a căzut de sus, ȋntr-adevăr, dar a avut de unde cădea, evidențiază statutul social de care s-a bucurat și chiar un pic de mândrie.
Zoia apare la început ca fiind un copil răsfățat, “un copil pe care-l cam scăpase din mână” , cu șofer personal, care se bucură de favorurile Vechiului-Regim, pentru ca, ulterior să se schimbe, iar Ana, mama ei, “obligată să accepte trecerea timpului, avea senzaţia că acest copil la care ţinea ca la ochii din cap era o rană prin care propria ei fiinţă se golea, orele şi minutele şi anii, tot secolul pe care-l trăise scurgându-se în fiica ei ca prin orificiul unei nisiparniţe.”
Fire rebelă, ȋi interzice mamei să o viziteze ȋn satul de pescari de lângă Mangalia, unde alesese să stea cu prietenii ei, “niște neisprăviți”-cum ȋi socotea Ana – amenințând că daca va veni, se va sinucide, lucru pe care o credea ȋn stare de a-l săvârși “într-atât adolescenţa e o vârstă zănatecă, cu înflăcărări excesive şi crize primejdioase, zbaterile calului care s-a născut sălbatec şi trebuie acum să accepte frâul.”
Obișnuită să spioneze, din dorința de a fi la curent cu viața fiicei sale,”punea în fiecare an, cu de la ea putere, câţiva informatori de la care aflase şi că seara, la crâşmă, respectivii consumau fără măsură băuturi alcoolice tari şi că printre multele bârfe (…) se făceau afirmaţii critice la adresa politicii dusă de guvern şi la adresa partidului şi se exprimau păreri care, în alte circumstanţe, ar fi justificat urmăriri penale”.
Zoia se simte ca o piesă pe o imensă tablă de șah unde trebuie să supraviețuiască, sa nu fie scoasă din joc „Ca să pot trăi o viaţă de scriitor cât de cât adevărată a trebuit, bag de seamă, să-mi făuresc cărţile într-o altă limbă decât cea învăţată acasă.Nu sunt nici primul, nici ultimul, ceea ce înseamnă şi că nu e ceva peste puterile unui om.Dar şi asta e, până la urmă, o experienţă.” Zoia este, poate, unul dintre personajele complexe , care se poate inventa și reinventa.
Astfel, pentru Virgil Tănase nu contează destinul unui singur personaj, pentru că acesta poate avea multiple variante cu tot atâtea finaluri.Derularea vieții personajelor se datorează ȋn foarte mare măsură hazardului, sorții, fiecare putând avea, in funcție de circumstanțe alte și alte posibile vieți.
Personajele și viețile acestora constituie tot atâtea variante de posibile vieți “Luând fiecare detaliu legat de naratorul romanului Zoia, putem să reconstituim cu prudenţă profilul acestuia: uneori rezervat, alteori implicat; uneori dă dovadă de luciditate, alteori se pierde în discursul epic a unor voci care retrăiesc şi stabilesc legăturile necesare între planurile istoriilor, motivând simetriile, elucidând simbolurile şi motivele. În evoluţia destinelor intervine în calitatea sa de martor şi de comentator , iar atunci când este nevoie suferă şi trăieşte alături de personajele sale.
Permanenta alergare prin viață a personajelor sale dovedește că Virgil Tănase a rămas un om al frământărilor interioare, al neliniștilor, al ȋntrebărilor, ȋn ȋncercarea de a se regăsi pe sine ȋnsuși.
Bibliografie
1. Coroiu, Constantin De vreme ce Caţavencu a intrat în pământ, el trebuie să iasă din pământ, Dialog cu regizorul şi scriitorul Virgil Tănase, în Convorbiri literare, Anul CXXXV, Nr.12 (72), decembrie 2001, Arhipelag XXI Press, Târgu-Mureș
2. Soare, Oana Universul epic al lui Virgil Tănase, Caiete critice, nr. 10/ 2013,
3.Tănase, Virgil, România mea, București, EDP, 1996.
4. Tănase, Virgil, Zoia, Editura Allfa, Bucureşti, 2003
Sitografie
1. cornel.nistea.com/scrieri/interviuri/scriitori-romani-in-exil.htm
2. nordnews.md/miturile-propagandei-sovieticezoiakosmodemianskaia-un-robotel-stalinist/