Învățarea este un concept de bază în psihologie, pedagogie şi nu numai, existând diverse definiții cu sensuri relativ diferite, în funcție de teoriile din perspectiva cărora este analizat. Din perspectivă psihopedagogică, învățarea este definită ca o activitate pe care elevul o desfășoară în scopul dobândirii competențelor, activitate care trebuie să fie proiectată în raport cu finalitățile educaționale și orientată să devină autoreglată, autoevaluată. Din această perspectivă, se evidențiază caracterul ei intenționat, sistematic și planificat, învățarea fiind o activitate care solicită efort susținut, concentrare mentală și mobilizare voluntară și, prin urmare, un consum constant de energie psihică și fizică.
Pe lângă sensul de activitate, adesea conceptul este analizat ca acțiune, ca proces dirijat, controlat, evaluat de către educator și ca produs în context educațional. În prezent, acest fenomen complex și multidimensional, învățarea, este definit ca „un proces cognitiv, constructiv, semnificativ, mediat și autoreglat” (Bocoș, 2013, p.85).
Studii teoretice susțin că învățarea precede dezvoltarea (de exemplu: Munn, N., 1946; Siegler, R. S., 2000), argumentând ideea că flexibilitatea, complexitatea și variabilitatea funcționării mature sunt produse directe ale învățării, perspectivă care a generat cercetări valoroase, care au dus la descoperirea mecanismelor învățării implicate în dezvoltarea conceptuală de-a lungul copilăriei (de ex., Samuelson, L. K., & Smith, L. B., 2000; McClelland, J. L., & Siegler, R. S., 2001).
Ca o reacție la această poziție s-a sugerat (Piaget, J., 1954) că doar informația disponibilă copilului nu este suficientă pentru a susține învățarea, un argument puternic în favoarea tezei că dezvoltarea precede învățarea referindu-se la limitele asupra a ceea ce un copil poate învăța într-un anumit moment al dezvoltării sale.
La momentul actual se consideră că “dezvoltarea este un produs al interacțiunilor dintre structura unui organism și structura mediului” (Woodward, A., & Needham, A., 2009, p. XV) cercetătorii fiind preocupați mai degrabă de a cunoaște în profunzime natura și modul de desfășurare a acestor interacțiuni. În acest context vorbim de o nouă perspectivă, a cercetării, aceea care plasează învățarea într-un proces de coparticipare.
Această nouă viziune asupra învățării (Situated learning) a generat un număr mare de cercetări în cadrul științelor socioumane, cercetări care vizează caracterul situațional al înțelegerii umane și al comunicării, relația dintre învățare și situațiile sociale în care aceasta are loc.
Numeroase studii de actualitate (Aref, K., 2012; Nicolini, P., 2011; Lave, J., & Wenger, E., 2003) dovedesc că învățarea prin cooperare este o componentă importantă a atingerii reușitei școlare, considerând că învățarea este eficientă prin coparticipare socială, fiind preocupați, mai degrabă de identificarea modalităților de implicare socială care să asigure contexte potrivite pentru ca învățarea să aibă loc, să fie eficientă și productivă, lăsând în plan secund întrebările legate de procesele cognitive și structurile conceptuale implicate în învățare.
Ideea că învățarea nu este un proces individual, ci o producție colaborativă a dus la o schimbare de preocupări a cercetătorilor în domeniu, cu consecințe interesante, generând o serie largă de studii cu caracter interdisciplinar. Privit din această nouă perspectivă, „rolul competențelor achiziționate prin procesele de învățare este unul extrem de productiv și interactiv, individul achiziționând o competență prin implicare efectivă în procesul de învățare” (Lave, J., & Wenger, E., 2003, p. 15).
Învățarea presupune achiziționarea de noi abilități, capacități, atitudini, cunoștințe și strategii integrate în comportamente de răspuns la solicitările mediului de viață sau ale mediului socio-profesional. Însușirea acestor comportamente, precum și achiziționarea cunoștințelor, abilitaților/ capacitaților și chiar dezvoltarea atitudinilor, toate acestea sunt mediate de inteligență, creativitate și experiență. Gradul de adaptare a comportamentelor la natura solicitărilor este în strânsă dependență cu nivelul competențelor însușite.
Vorbind de cunoștințe să ne amintim că acestea sunt idei și noțiuni care sunt organizate formal, în cadrul școlar, în arii, materii, discipline și care, informal, fac parte din cunoașterea împărtășită de un grup, de media sau este dată de propria experiență. Putem defini cunoștințele ca fiind “idei sau semnificații pe care o entitate le posedă, utilizate de aceasta pentru a lua măsuri eficiente în vederea realizării obiectivelor sale” (Niculescu, R. M., 2010, p. 30).
Toate informațiile primite, decodificate și asimilate, sunt integrate în structuri relaționale care se dezvoltă continuu, construind un flux care cuprinde două tipuri de cunoștințe: explicite și implicite.
Cunoștințele explicite sunt cuprinse concret, în informații, spre deosebire de cunoștințele implicite, care se desprind și se acumulează dintr-un „amestec fluid de experiențe structurate, de valori, informații și reflecții avizate care oferă individului uman un reper pentru evaluări și se constituie ca fond pentru încorporarea de noi informații” (Niculescu, R. M., 2010, p. 30).
Abilitatea și capacitatea sunt două procese preconstituite la nivel de funcționare complexă a personalității umane, abilitățile reprezentând moduri de a face, generate și susținute de cunoștințele bazale.
Capacitățile pot fi definite ca “expresii ale sintagmei a ști să faci ceva cu un grad mediu de complexitate, a ști să acționezi (savoir agir), integrând abilități bazate pe cunoștințe cu un grad mediu de complexitate și funcționalitate” (Niculescu, R. M., 2010, p. 125).
Atitudinea reprezintă poziția pe care individul o adoptă și o manifestă față de obiecte, persoane, evenimente, ea fiind fundamentată pe valorile internalizate, cu scopul determinat de a-l sprijini pe cel care învață să se adapteze în situațiile de învățare. Atitudinile presupun împletirea aspectelor cognitive (semnificația cognitivă a valorilor) cu cele emoționale (internalizarea valorilor) și cu cele motivaționale (convingerile care au puterea declanșatoare a acțiunii), împletire în urma căreia individul își formează un set de valori care-i dirijează relaționarea, modul de percepție, reprezentare și reacție comportamentală.
Având în vedere complexitatea şi importanţa deosebită pe care învățarea o are în evoluţia societăţii, este necesară căutarea unor răspunsuri pertinente la o serie de întrebări, cum ar fi: ce este învăţarea, ce se învaţă, cum se învaţă, care sunt mecanismele învăţării?
Ceea ce este comun diverselor definiții ale învățării este că faptul că învățarea reprezintă un proces care produce o schimbare comportamentală. Redăm aici câteva dintre definițiile cunoscute:
- „învăţarea este o activitate preparatorie a individului, de structurare şi asimilare a unor comportamente şi operaţii noi în vederea stăpânirii diferitelor modalităţi de intervenţie activă şi transformatoare asupra mediului, ca şi asupra propriei persoane;
- învăţarea este o activitate prin care se obţin achiziţii, progrese în adaptare, care vizează cunoştinţe, operaţii intelectuale şi însuşiri de personalitate, achiziţii ce apar la nivelul individului ca „bunuri” personale, obţinându-se predominant pe bază de exerciţiu;
- învăţarea este un proces fundamental de reglare şi formare prin care omul îşi transformă comportamentul, creează noi forme de activitate, îşi dezvoltă şi realizează capacităţile;
- învăţarea este un proces repetat de autocontrol şi autoreglare, care se validează şi respectiv se finalizează pe baza concordanţei dintre modelul (planul) anterior elaborat de către subiect şi rezultatul obţinut;
- învăţarea este un fenomen care implică mai multe arii, cu studiul căruia se ocupă nu numai pedagogia şi psihologia, ci şi o serie de alte discipline ca: biologia, fiziologia, logica, sociologia, psihologia socială, cibernetica, etc..”
(revistaderecenzii.com/prof-consilier-scolar-mircea-florian-ruicu-invatarea-si-instruirea-programata/ )