„Prima și suprema preocupare a omului”, așa cum o considera Socrate (469-399 Î.H.), cunoașterea de sine a cunoscut o serie de etape în demersul devenirii sale de-a lungul timpului. Vasile Pavelcu (1970) considera cunoașterea de sine „nu ca o autocontemplație, nu ca un narcisism, nu ca un act de închidere în sine ci, dimpotrivă, ca o deschidere către sine”.
Imaginea copilului despre sine însuși este ca un ,,Puzzle” din care copilul încearcă să descopere cât mai multe piese. Școala, prin activitățile de consiliere poate ajuta copilul să descopere bucățile puzzle-lui. Reușitele și succesele copilului produc un sentiment de eficiență și contribuie la construirea Eului, a unei imagini de sine pozitive și face mai suportabile eșecurile ulterioare.
A te cunoaște pe tine însuți presupune a te autoeduca, a te autocontrola, înseamnă a lua decizii, și a te valoriza corespunzător. Felul în care o persoană se vede pe sine, în care reacționează și răspunde, modul în care se autocaracterizează, se evaluează este în funcție de stima de sine.
Istoria stimei de sine începe în copilărie, atunci când copilul începe să se autoaprecieze și își consolidează în felul acesta nivelul ridicat sau scăzut al stimei de sine, în funcție de fiecare reușită sau eșec. Succesele și eșecurile reprezintă cărămizi care în mod treptat sunt prelucrate într-un gen de edificiu și anume imaginea de sine.
O mare importanță în conturarea stimei de sine o are educația, factorii care contribuie la socializarea individului: familia, școala, mediul social, influențele culturale și evenimentele importante petrecute. Preadolescenții sunt dispuși mai multor presiuni. Presiuni ce provin din exterior prin: părinți, profesori, prieteni, colegi societate, dar și presiunilor foarte importante care provin din interior: imagine fizică, așteptări școlare, dorința de a performa într-un anumit domeniu, de a fi plăcut etc.
Copilul poate face față mult mai bine acestor presiuni atunci când primește sprijin din parte adulților semnificativi din preajma lui: părinți, profesori, consilierul școlar. Un rol foarte important îl are consilierul școlar care poate concentra activitățile școlii și familiei astfel încât să valorizeze domeniile de reușită ale elevului: școlar, artistic, interrelațional și al imaginii fizice de sine. De asemenea consilierul poate începe să realizeze programe sau secvențe de programe ameliorative prin activitățile cărora, elevii să ajungă să se autocunoască, să își valorizeze stima de sine și să descopere domeniile prioritare în care aceștia au potențial de reușită.
Prin activitățile de consiliere, școala poate ajuta elevii să se auto-cunoască, să își descopere propriile valori, aptitudini și competențe și poate fi un factor esențial în dezvoltarea emoțională pozitivă a acestora.
Bibliografie
1. Luca, M.R. (1999). ,, Succesul- un țel al fiecărua”. Revista Psihologia, 5:28-43.
2. Pavelcu, V. (1981). Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității. București: Editura Didactică și Pedagogică.