Perioada preșcolară se caracterizează prin intensificarea rolului coordonator și reglator al scoarței cerebrale, printr-o disciplinare a conduitei și o dezvoltarea treptată a formelor de inhibiție condiționată. Cresc capacitățile simbolistice, a funcțiilor mentale imaginative și a celor de comunicare, a gustului estetic și a capacităților de fabulație.
Copilului de 4 ani îi place să atragă atenția asupra lui, are atitudini de bravadă, are o mare fragilitate psihologică și sensibilitate la influențele pozitive și negative, fiind considerată o vârstă de cristalizare a viitoarei personalități. Preșcolarul mijlociu capătă noi particularități în dezvoltarea psihică. Acesta are o atitudine mai receptivă față de ceea ce i se cere, e interesat e cele ce se petrece în jurul său, este mai reținut, gândește înainte de a vorbi adaptându-și mesajul la interlocutor.
Nevoia de cunoaștere se află într-o fază intensă, copilul fiind interesat să afle de ce se întâmplă anumite fenomene și cum, îi plac povestirile, iar acestea constituie o modalitate extrem de eficientă de sancționare a nedreptății și necinstei și de descoperire a adevărului și a binelui (Șchiopu, 1967).
Preșcolarul are o deschidere perceptivă deosebită asupra lumii. Astfel încât, percepțiile stimulează dezvoltarea capacităților sale senzoriale care pun bazele achizițiilor de mai târziu. Percepțiile tactile se caracterizează prin finețe datorită dezvoltării musculare care permite pipăirea obiectelor identificând rugozitatea, moliciunea, netezimea suprafețelor. Percepțiile vizuale reprezintă cele mai importante componente ale cunoașterii senzoriale. Copiii disting culori și le denumesc, percep relații spațiale, figuri geometrice, dispun de scheme de explorare perceptivă și au deja mecanismele neurofuncționale al constanțelor perceptive aproape de nivelul adulților. Percepțiile auditive se disting în planul auzului fizic, muzical, fonematic. Preșcolarul poate diferenția multe sunete și zgomote din mediul natural și pot identifica sursa de proveniență, pot asculta și interpreta linii melodice simple. Auzul fonematic este exersat și într-o continuă evoluție pe perioada preșcolarității. Aceștia pot recepționa mesaje verbale, iar pronunția este din ce în ce mai bună. Dezvoltarea limbajului este spectaculoasă. Unii preșcolari, deja la 5 ani pot uimi prin corectitudinea exprimării și a adaptabilității la situațiile de comunicare. Vocabularul pasiv crește până la 3000-3500 de cuvinte spre sfârșitul preșcolarității. Aceștia pot comunica ușor tot ceea ce își doresc și pot construi propoziții dezvoltate. Le plac diminutivele, inventează cuvinte noi, se adaptează particularităților interlocutorilor. Începând cu 4 ani, devine specific limbajul contextual caracterizat prin exprimarea în cuvinte potrivite contextului, legături logice între propoziții și fraze, utilizarea mijloacelor nonverbale de comunicare (Crețu, 2010).
Curiozitatea preșcolarului, explorările perceptive, evoluția limbajului, activitățile din mediul grădiniței reprezintă factori ai dezvoltării gândirii din acest stadiu. Interacțiunea cu mediul înconjurător și rezultatele unor procese psihice asupra acestuia, îi permit copilului să cunoască realitatea, să o înțeleagă, să o accepte și atunci când i se opune și nu îi satisface trebuințele.
Principala caracteristică a gândirii preșcolarului este intuitivitatea. Acesta nu poate gândi fără sprijin perceptiv. După Piaget, gândirea preșcolarului este preoperatorie, deoarece nu dispune de operații, ci doar de preoperații și scheme preoperatorii de desfășurare care nu au încă necesitate logică. Gândirea acestuia este în general necauzală, iar la începutul stadiului încă persistă animismul, magismul și egocentrismul – specifice perioadei antepreșcolare (Crețu, 2010).
Piaget, a formulat ipoteza că între 3 și 4 ani gândirea preșcolarului este una egocentrică, elementară, fără capacitatea de folosire a raționamentelor. Astfel că preșcolarul vede obiectele și fenomenele din jur ca însuflețite. Piaget consideră că preșcolarul trece prin stadii de animism. Primul stadiu este cel în care toate obiectele din mediul înconjurător sunt vii, apoi după trei ani și jumătate, numai jucăriile în timpul jocului. După vârsta de 5 ani, acestea nu mai sunt însuflețite.
Deși gândirea preșcolarului este simplă, perioada preșcolară este cea în care se formează capacitatea de exprimare prin judecăți și raționamente, deși este îndreptată spre partea practică, de adaptare, cu caracter practic-social.
Cea mai importantă trăsătură nouă a gândirii din preșcolaritate o reprezintă dezvoltarea capacității de a sesiza relațiile dintre fenomene, precum relațiile cauzale, succesiunea, simultaneitatea, necesitatea. Sesizarea existenței relațiilor dintre fenomene determină o atitudine interogativă a copilului. Frecvența întrebărilor constituie un indiciu al dezvoltării curiozității direcționate și a unei atitudini interogative. Întrebările acestora se referă la originea acțiunilor și lucrurilor și cauza lor. Totodată întrebările copilului la 3-4 ani, indică dezvoltarea rapidă a mecanismelor gândirii sale și o mentalitate specifică.
Gândirea logică a relațiilor, axată pe logica practică se evidențiază prin operarea cu raporturi de mărime, precum: lung- lat, înalt- scund; de cantitate: mult- puțin; de spațiu: lângă- alături, pe, sub, aproape, departe ; de parte și întreg: puțin, tot, nimic, mai mult, mai puțin, amândoi, toți trei etc.
Dezvoltarea raționamentului se realizează treptat, repertoriul acesteia îmbogățindu-se spre vârsta de 5 ani. După această vârstă încep să se observe progrese în sensul judecăților negative. La preșcolar se evidențiază prezența raționamentului deductiv, simplu și complex, explicit, complet sau eliptic, cât și raționamentul inductiv, simplu, complex sau eliptic.
Nu trebuie eludat rolul celor din mediul apropiat, care joacă un rol important în dezvoltarea proceselor gândirii copilului și de asemenea, civilizația, progresul social-istoric și al cunoștințelor (Șchiopu, 1967).
Mișcarea este o nevoie fundamentală a copilului. Aceasta este importantă nu numai ca și contracția musculară, ci și mișcarea din urma acțiunii cu obiectele, iar sub acest aspect ne interesează încărcătura psihologică a mișcării. Preșcolarul are o deosebită plăcere să se miște, să execute diferite acțiuni, imitând adulții, gesticulând, prin mimică, utilizând diferite segmente ale corpului și feței. Dacă la 3 ani mișcările sunt bruște, la 4 ani deja mișcările sunt fine, suple, armonioase, această vârstă fiind denumită și „vârsta grației”. Grația vine din disponibilitățile anatomo-fiziologice și din nevoia preșcolarului de a fi în centrul atenției. Apropiindu-se de vârsta de 6 ani, grația se transformă în forță, rigoare și precizie.
Prin acțiunea cu obiectele, descompunându-le, recompunându-le, transformându-le, învârtindu-le, răsucindu-le, copilul își formează o imagine mult mai clară a obiectului, decât cel care doar îl contemplează. Dacă se așază în palma preșcolarului un obiect și i se cere să îl descrie, simțindu-l, acesta va oferi puține detalii. Dacă însă îl va mișca, pipăi, deși tot nu îl poate vedea, îl va putea descrie mai bine. Așadar, percepția se formează în cursul acțiunii cu obiectele și se verifică prin acțiune. Operarea cu obiectele din jurul său, nu numai că duce la consolidarea diferitelor conduite motorii, dar își dezvoltă și autonomia alimentară de igienă și își conștientizează responsabilitățile.
Trebuințele copilului de explorare, investigare, datorate curiozității aduc în plan psihic o multitudine de transformări, așadar procesele senzorial-perceptive, atât de strâns legate de cele motorii și acționale, transformă, cizelează, modelează interiorul copilului pe plan psihic.
Capacitatea copilului de a avea senzații se restructurează, astfel că sensibilitatea auditivă și vizuală trec pe primul plan, ele având cel mai important rol în captarea informației. Legătura dintre sensibilitatea vizuală și cea tactilă este insuficient coordonată la preșcolari, copilul întâmpinând dificultăți în recunoașterea tactilă a obiectelor percepute anterior, vizual. Această legitate se păstrează însă numai când e vorba de un obiect necunoscut. Recunoașterea obiectului perceput anterior vizual, este ușoară chiar numai pipăindu-l. Vederea obiectului de către copil, reactualizează vechile impresii tactil-chinestezice. Gustul, mirosul sunt și ele într-o continuă dezvoltare însă nu la același nivel ca văzul și auzul, în special cel verbal și muzical.
În ceea ce privește reprezentările preșcolarului, acestea au un caracter situativ, intuitiv, fiind încărcate de însușiri concrete ale obiectelor și fenomenelor. Caracterul lor schematizat și generalizat se prefigurează spre finalul vârstei preșcolare. Acestea sunt extrem de importante, deoarece lărgesc sfera și măresc coerența vieții psihice, dând posibilitatea copilului, să poată cunoaște obiectele, în lipsa lor, și să readucă în prezent informația stocată. Intelectul este o altă componentă esențială a psihicului care suferă multe modificări pe parcursul perioadei preșcolare. Gândirea copilului este preconceptuală, adică nu operează cu noțiuni individualizate. Astfel că prin cuvântul „tată”, copilul îi definește pe toti oamenii care într-un fel sau altul seamănă cu tatăl său. Cuvintele sunt un simbol cu ajutorul cărora copilul își creează realitatea.
Bibliografie
Crețu, T., (2010). Psihologia copilului. Ed. Politehnica Press
Dumitrana, M (1999). Educarea limbajului în Învățământul Preșcolar. Ed. Compania
Golu, P., Zlate, M., Verza, E. (1997). Psihologia copilului. București: EDP
Golu, F. (2009). Joc și învățare la copilul preșcolar (Ghid pentru educatoare, părinți și psihologi). București: EDP, R. A.
Piaget, J. (2004). Psihologia copilului. Ed. Cartier
Șchiopu, U.,(1967). Psihologia copilului. București: EDP.
Verza, E., (1981). Psihologia vârstelor. București: EDP.