Istoria scrierii nuvelei Şarpele prezintă aspecte suprinzătoare, chiar autorul mărturisind că „Şarpele este singura mea carte scrisă fără plan, fără să ştiu cum se va desfaşura acţiunea şi fără să-i cunosc sfâşitul” .Este o nuvelă de factură fantastică, apărută în anul 1937. Împărțită în 15 capitole de mici dimensiuni, aceasta abundă în motive și simboluri de natură mitologică, specifice și des întâlnite în scrierile autorului. În centrul nuvelei se află un grup de tineri bucureșteni, dintr-un mediu burghez, semiintelectual, adunați la o sărbătoare sub cerul liber, cu ocazia căreia gazdele intenționează să-şi căsătorească fata, pe Dorina.
Acțiunea debutează cu o întâlnire familală la casa de vacanță a familiei Solomon, la mică depărtare de capitală. Aceasta are ca rol logodirea Dorinei, fiica soților Solomon, cu un bărbat pe nume Manuilă, timid, care nu-i inspiră încredere tinerei, fapt care duce la lipsa totală de interes a acesteia față de el. În drumul lor spre mănăstirea unde aveau să-și petreacă următoarea noapte, întâlnesc un oarecare bărbat pe nume Sergiu Andronic, care pretindea că s-a pierdut de grupul său de prieteni și cerea să însoțească familia Solomon până la mănăstire.
Ajunși la arhondaric, Andronic îi invită la diferite jocuri care provoacă confuzie și chiar indignare în rândul unor rude ale Dorinei. În schimb, femeile frivole dezvoltă o afinitate deosebită față de acest personaj care întruchipează perfecțiunea masculină în deplinătatea ei – Andronic era un aviator (lucru care le fascina) inteligent, sportiv și chipeș. Chipul perfid al acestuia se dezvăluie odată cu invocarea unui șarpe prin vrăji rostite de acesta, tulburând psihicul personajelor.
Complexul mitico-fantastic porneşte de la elemente simbolice, culminând cu cel al şarpelui, care, în concepţia și creaţia lui Mircea Eliade, este un semn al renaşterii, al infinitului şi al dedublării. Aşezat la originea oricărei cosmogonii, este considerat un animal lunar, fertilizator şi regenerator, ce controlează ritmul vieţii şi devenirea feminină. Spirit al adâncurilor, reprezentând forţele necontrolate ale naturii, el este cunoscător al secretelor, izvor de înţelepciune. Legătura magico-religioasă cu apele îl asociază ploii fertilizatoare (Şarpele cu pene este un simbol al norilor şi al curcubeului.). Şarpele care-şi înghite coada sugerează veşnica prefacere a morţii în viaţă şi a vieţii în moarte, infinitul (uroborus). Emblema transformării continue a materiei, simbol al lumii limitate, prin evocarea imaginii cercului, el este, de asemenea, obstacolul de care se loveşte omul în căutarea absolutului.Pentru creștinism, șarpele reprezintă ispita și viclenia, fiind o transfigurare a diavolului.
După alungarea din Rai a lui Adam şi a Evei, şarpele a fost considerat un simbol al ispitei şi al vicleniei, o transfigurare a diavolului. Pentru creştinism, el are un dublu simbolism: cel care o tentează pe Eva îl reprezintă pe cel descendent (căderea în păcat), iar toiagul lui Moise, ce se transformă în şarpe, reprezintă simbolul ascendent (valorile spirituale). Acest dublu simbolism este întrezărit şi în simbologia orientală, care vorbeşte de Ida şi Pingala, cei doi şerpi închişi în centrul coccigian, cu tendinţe de mişcări contrare.
În „Tratatul de istoria religiilor”, Mircea Eliade acordă un spaţiu important polisimbolismului şarpelui, punându-l în legătură cu simbolismul lunar. „Astfel întâlnim – scrie M. Eliade – ansamblul Lună-Ploaie-Fertilitate-Femeie-Şarpe-Moarte-Regenerare periodică, dar, uneori avem de-a face numai cu ansamblurile parţiale Şarpe- Femeie-Fecunditate sau Şarpe-Ploaie-Fecunditate, sau, încă, Femeie-Şarpe- Magie”, acesta din urmă fiind evident în nuvela „Şarpele”.
Aici, schema povestirii ne-o oferă însuşi autorul, prin replica personajului principal, Andronic: „Dumneata ştii câte simboluri se leagă de şarpe în credinţa tuturor popoarelor […]”
În „Şarpele”, jocul este mijlocul de anticipare a seducţiei fantastice, având loc o trecere a ludicului în sacru. Jocul gratuit, apoi jocul ritual şi cel ceremonial al fugii lui Andronic şi al reunirii din insulă reprezintă ipostaze ale seducţiei, dispuse concentric în jurul insulei, şi ea prezentată gradat, dar continuu, ca un „spaţiu de excepţie: la început în legătură cu întâmplarea înecului, apoi ca adăpost al şarpelui, în fine, ca loc paradisiac şi în anume măsură predestinat pentru întâlnirea dintre Andronic şi Dorina.”(Marian Papahagi, Eros şi utopie).
Este important de remarcat cadrul natural în care se desfăşoară. Jocul propus de Sergiu Andronic tovarăşilor săi începe într-un decor ce sugerează erosul, dar şi începutul probei labirintului: „Parcă întreaga pădure respira acum omeneşte, cald, carnal. Parcă năvăleau din toate părţile aburi de trup dezvelit, şi în toate boschetele respirau perechi înlănţuite”. Acesta este momentul în care se face prima aluzie la şarpe, la fiorul produs de teama existenţei unui şarpe în apropiere. Este punctul de pornire în încercările labirintului, încercări ce converg spre un spaţiu privilegiat, acela al insulei edenice. Ambiguitatea personajelor derivă din dubla participare a lor într-un timp profan şi unul sacru.
Din clipa începerii jocului, numeroase simboluri se vor întrepătrunde în naraţiune până la nunta cosmică, din spaţiul privilegiat, insula magică, ce-şi exercită magnetismul asupra tuturor personajelor. Deşi un joc inocent în aparenţă, el exercită asupra participanţilor presimţiri neliniştitoare. Întoarcerea la mânăstire , coborârea lui Andronic în beciul acesteia, chiar înainte de servirea mesei, evocarea poveştii despre moartea Arghirei, „frumoasa din lapte”, ca şi mărturisirea că are sentimentul că a trăit continuu la mânăstire, dau noi fiori martorilor. Urmează momentul de mare tensiune al invocării şi alungării şarpelui. Andronic îi vorbeşte şarpelui şi află că „dobitocul blestemat, rămas fără soaţă” a venit la nunta Dorinei, logodnica lui Manoilă. Aici, şarpele apare ca un simbol al mormintelor, revenit în lumea celor vii ca să ceară un suflet. Şarpele îşi caută mireasa pentru a rupe blestemul despărţirii lor. Povestea Arghirei, ca şi jocul iniţiat converg spre asumarea de către Andronic a rolului şarpelui, plecarea şarpelui pe insulă fiind echivalentă cu plecarea ulterioară a lui Andronic. Este momentul în care Dorina „se vede” atârnată de braţul lui. Liza, însă, crede că ea este aleasa, fascinată fiind de „jocul obraznic, bărbătesc al şarpelui”.
După plecarea lui Andronic, visul îi relevează Dorinei că ea este mireasa moartă a şarpelui şi imediat ce se trezeşte pleacă în insula din mijlocul lacului, unde Andronic o aşteaptă. Văzută ca „axis mundi”, devine loc al celebrării erosului, refacându-se astfel unitatea cuplului primordial, cei doi păşind pe insulă ca în Edenul odată promis şi refuzat mai apoi. Apariţia „ochiului sângeriu al soarelui” simbolizează reinstaurarea supremaţiei spiritului asupra materiei. Nunta cosmică s-a împlinit şi cei doi adorm ca la începuturile lumii, somnul lor simbolizând trecerea de la profan la sacru.
În ceea ce priveşte toponimia şi onomastica din nuvela „Şarpele”, se evidențiază denumirea localităţii „Fierbinţi”, în deplină concordanţă cu erosul torid, numele Dorina ca fiind echivalentul dorinţei, una îndelung refulată şi cel al lui Andronic, ducând cu gândul la „androginizarea” omului prin dragoste.
La Eliade, apare doar ca sens mitic, ca duh al apelor, ca mire etern si dezamagit, ca spirit al mormintelor, revenit în lumea celor vii, ca să ceară un suflet: „Cine știe cine nu are odihnă pe lumea cealaltă și a trimis șarpele ăsta necurat atât de departe, tocmai în casă. Numai să nu ceară și pe altcineva”. Şarpele își caută mireasa pentru a rupe blestemul despărțirii lor.Stăpân al adâncurilor, trăiește la nesfârșit devenirea prin nuntă și moarte. La începutul lumii, el și-a pierdut mireasa care nu a știut să respecte interdicția de a nu-i rosti numele și de atunci revine periodic pentru a recupera experiența ratată. Povestea despre fata moruzeștilor, Arghira, reprezintă o astfel de devenire. Fata este adusă la manastire, și dupa trei zile moare misterios. Dorina este pregatită, prin intermediul visului, își învinge frica, ajunge în insulă și respectă interdicția.
Conform credinței populare, șarpele întors din mormant bea lapte sau vin îndulcit cu miere, simboluri ale vieții profane, dăruite de cei vii pentru a-l îmblânzi, a-l integra în lumea vie. Andronic bea vin cu lăcomie și, uitând de sine, ca în somn săvârșește un act de hipnoză colectivă: aduce în hora fetelor un șarpe mare, ale cărui mișcări molatice întrețin starea generală de transă.
Sub imperiul lunii, vrăjiti de descântecul lui Andronic, toți au stări halucinatorii, șarpele răscoleste complexele fiecăruia, ia forme care ilustrează obsesii adânci. Liza are în minte o romantă („In părul meu odată blond / E o șuviță argintie”) care o face să se gândească la îmbătrânire și degradare, de aceea șarpele, pentru ea, se transfigurează în fâșii de lumină.
Pentru Dorina, șarpele înseamnă chemare, groază și dezgust: „Dorinei i se păru că șarpele vine de-a dreptul spre ea și o subită teroare luă locul vrajei dinainte. Ca și cum s-ar fi trezit deodată în fața unui lucru cu neputință de privit cu ochii, a unui lucru groaznic și primejdios, neîngăduit vreunei fete să-l vadă. Apropierea șarpelui îi sugea parcă răsuflarea, risipindu-i sângele din vine, topindu-i carnea întreagă într-o groază împletită cu fiori necunoscuți, de dragoste bolnavă. Era un amestec straniu de moarte și respirație erotică în legănarea aceea hidoasă, în lumina rece a reptilei”.
Sub impresia recentă a jocului, când văzuse ceasul lui Stamate, Vladimir asociază șarpele cu acest obiect: „Un cadran de ceas fosforescent, care se făcea tot mai mare, până ce-l orbi cu luminile lui verzi, lunare; și în mijloc, șarpele”. Astfel, transformarea, teroarea morții si chemarea iubirii, timpul însusi, sugerat de șarpele- ceas, sunt semnele magice pe care le percep oamenii în intimitatea și sub vraja șarpelui.
Simbol al seducției și al înlănțuirii, șarpele fascinează și induce sensul și metamorfozele devenirii. El reprezintă aici forța unui loc sacru, în egală măsură spirit teluric și stăpân al apelor, înspăimântător, vrăjit și ispititor. Se reface așadar și imaginea îngerului Lucifer, care, în Vechiul Testament, cade din Cer ca un Fulger, sub forma Şarpelui. Pentru că a ispitit prima pereche, șarpele este pedepsit să sufere transformarea stării sale de animal fericit-în rău, până când se va putea reîntoarce în Eden, după judecata divină.
În Şarpele, se poate recunoaște unul dintre motivele mitului cosmogonic românesc, reprezentat de apele primordiale generatoare, cufundarea în ape având un sens mitic profund- cunoașterea naturii lui Dumnezeu.
Insula apare ca un tărâm transcendent, echivalentă Paradisului, iar Şarpele constituie un simbol mitologic central, reprezentând, atât inteligența ispititoare, viclenia -episodul fructului oprit din Biblie-cât și întelepciunea, puterea creatoare, timpul și forțele naturale sau supranaturale.
Astfel, în ceea ce privește miturile, în Şarpele regăsim două mituri universale, prezente în folclorul tuturor popoarelor.
Primul este mitul paradiziac, în care apa reprezintă haosul primordial de dinaintea Creaţiei, iar insula reprezintă esenţa Creaţiei, implicând o fermă stabilitate. Insula este imaginea locul de supremă fericire umană, existând o nostalgie a Paradisului, pe care Dorina o percepe ca o stare de fapte mai mult decât evidentă: „Dorina îşi muşcă buzele hotărâtă şi deschise ochii. I se păru că totul s-a schimbat în jurul ei. Arborii erau trandafirii, ierburile sclipeau, lacul era ca o oglindă de aur(…).Parcă mii de paseri începură să ciripească deodată(…). De unde veneau sunetele acestea fermecate, nemaiauzite, ţipetele aceste înalte de văzduh, şoaptele acestea dulci şi neînţelese?”
Loc al însingurării şi oază în mijlocul apelor, evocare a paradisului şi spaţiu fără ieşire, insula reuneşte simbolurile vieţii care se naşte şi totodată sensurile vieţii. Manifestarea Creaţiei se află sub permanenta ameninţare a înecului şi a dizolvării.
Celălalt mit folosit de Eliade este cel al cuplului primordial, Adam şi Eva, bărbatul şi femeia ce au dat viaţă omului ca specie. Şarpele mitologic este o întruchipare a binelui, a înţelepciunii divine, dar şi reîncarnarea Satanei, purtător al rălui universal. El este expresia gândirii „luciferice”, ce se ridică împotriva regulilor, dar şi cel care tulbură ordinea istituită de zei sau oameni. Şarpele este un simbol animalier căruia îi sunt atribuite asocieri de o mare ambiguitate. Cultul şarpelui, extrem de răspândit în numeroase religii, circulă îndeosebi ca mit simbolic, dar deşi aceste simboluri cuprind o varietate mare, mergând uneori până la alăturarea de noţiuni antagonice, originea comună a mitului ca atare rămâne obscură. Victor Kernbach consideră că şarpele poate reprezenta: inteligenţa nefastă, ispititoare pentru om, ducându-l la pieire, înţelepciunea creatoare, construită din inteligenţă şi cunoaştere, timpul ca lungime, elasticitate, lumina meteorologică.
În nuvela lui Mircea Eliade, se remarcă gradarea tensionată a evenimentelor. În cursul nopţii, Andronic, le dezvăluie oaspeţilor că există în acel loc un șarpe, animal teluric, unealtă a Diavolului pe pământ: „Să nu exagerăm, spuse el. E aproape un fleac…Dar un fleac ce ar putea să plictisească pe careva dintre dumneavoastră(…) Dar se va întâmpla curând. E mai bine să vă spun cinstit, murmură Andronic. E un şarpe prin apropiere(…). Va veni aici, după plecarea noastră în grădină” .
El trimite şarpele departe de grupul petrecăreţ şi de mănăstire: „… ai să te duci departe, şopti Andronic, ai să înoţi până în insula din mijlocul lacului şi ai să rămâi acolo ascuns. Să nu muşti vreun om…Acuma, du-te.”
Frica Dorinei de şarpe, respectiv de Andronic, deschide un câmp vast interpretărilor psihologice. Interpretarea şarpelul nu se epuizează în semnificaţia lui erotică.
Toate personajele implicate se află într-o stare de veghe în vis, într-un stadiu de iniţiere în supranatural, care aminteşte de experienţele mistice, de aşa-numitul „timp oniric” al aborigenilor australieni, descris şi analizat de Eliade în lucrările sale despre istoria religiilor.
Ca în multe dintre creaţiile lui Eliade, şi în Şarpele întâlnim o magie onomastică, o simbolistică a numelor. Personajul central al nuvelei, Andronic, trimite la cuvântul grecesc „andros”- bărbat, aşadar, numele său este o confirmare masculină a sinelui, lucru întărit şi de aspectul fizic extraordinar, de aura de senzualitate ce gravitează în jurul său. Personaje precum Stamate, Stere, domnul şi doamna Solomon au în comun simbolul cifrei „S”, sinuoasă precum mişcările unui şarpe.
Un alt simbol major al nuvelei este visul care reprezintă o trecere într-o altă ordine a universului. Dorina se iniţiază prin intermediul visului, îşi regăseşte originile şi adevărata identitate, de mireasă a şarpelui şi află cauza blestemului originar: a rostit numele de nerostit, a încălcat interdicţia. Ea este însăşi Arghira, fata-din-lapte, adevărata urmaşă a Moruzeştilor, moartă în chip misterios în mănăstire.
Simbol al vieţii elementare, crescut din apele de la începutul lumii, arborele reprezintă forma iniţială a haosului şi marchează un centru. Fiind înrădăcinat în pământ cu ramurile ce se îndreaptă spre Cer, el este precum fiinţa umană, o reflectare a existenţei celor două lumi, dar şi a lumii de legătură între cea de sus şi cea de jos. Eliade acordă o atenţie specială acestui simbol care face legătură între Cer şi Pământ, sintetizând numeroase credinţe, ritualuri si mituri, considerând arborele o imagine reflectată a cosmosului, simbol al vieţii, al fecundităţii inepuizabile, centrul lumii, suport al universului.
Luna este simbol al trecerii de la viaţă la moarte, cel mai adesea este considerat ca element feminin, în primul rând datorită caracteristicii de corp ceresc care primeşte pasiv lumina. Apariţia şi dispariţia sa, ca şi schimbarea repetată a formei, sunt un simbol profund al oricărei idei de moarte şi naştere.
Şi în Şarpele există o simbolistică a semnelor, ca în mai toate creaţiile eliadeşti. Astfel, barca în care se afla Andronie şi prietenul său s-a dus deodată la fund ”parcă ar fi fost fermecată”. Liza este brusc neliniştită, inima îi bate puternic când zăreşte grupul în care se afla Andronie. Domnul Solomon se simte inexplicabil stors de puteri în preajma misteriosului necunscut. Vorbele necunoscului: „Eu simt că am trăit aici, încontinuu, de la începuturile mănăstirii” , sunt, de altfel, cheia înţelegerii sensurilor şi a semnificaţiilor nuvelei.
Proza fantastică a lui Mircea Eliade este dominată de ideea că imaginarul şi miticul constituie o cale de cunoaştere şi mântuire, apare tema ieşirii din timp şi spaţiu, apar substituiri de planuri temporale, trăirea în timpul memoriei. Enigmele nu se lămuresc şi nu se descurcă, ci creează ambiguitate, ceea ce îl face pe personaj să trăiască în două sfere de timp şi două planuri: real şi ireal, sacru şi profan. Cu trimiteri biblice, finalul cărții este reprezentat de căsătoria neoficială a lui Andronic cu Dorina, într-un context idilic, pe malul lacului, la răsărit. Toate acestea în ciuda cedării ispitei șarpelui, simbolizând detașarea de moralitatea religioasă și îmbrățișarea dorinței reale, nu a celei impuse, false.
Considerată de însuși Eliade printre cele mai bune scrieri fantastice ale sale, dacă nu chiar cea mai bună, consider nuvela ca fiind un punct de referință în imaginarul fantastic.Totodată se remarcă pasajele descriptive cu referire la realitatea aparentă din lumea viselor în care trăiesc unele personaje, aflate sub hipnoză. Trecerea de la planul real la cel al visului transmite cititorului stările de confuzie și panică pe care le simt personajele.
Opera lui Mircea Eliade a fost scrisă în româneşte şi tradusă în numeroase limbi, având meritul de a fi creatorul romanului exotic şi reprezentantul cel mai de seamă al literaturii fantastice.
Bibliografie
1) Eliade, Mircea – „Domnişoara Christina. Şarpele”, ed.Cartex 2000, Bucureşti, 2006;
2) Eliade, Mircea- „Memorii” (vol I- „Promisiunea echinocţiului”), Editura Humanitas, Buc.,1991;
3) Eliade, Mircea- „Tratatul de istoria religiilor.Luna și mistica lunara”, Humanitas, 2005
4) Evseev, Ivan- „Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale”, Timişoara, Editura Amarcord, 1994;
5) Kernbach, Victor – Dicţionar de mitologie generală- Editura Albatros, Buc., 1983;