În decursul ultimului deceniu, legăturile dintre căsătorie și bunăstarea copilului au atras atenția cercetătorilor și factorilor de decizie politică. Viața copiilor a devenit din ce în ce mai diversă și instabilă, ceea ce ridică întrebări importante despre cum și de ce structura familiei și stabilitatea sunt legate de starea de bine a copilului. Impactul unui eveniment traumatic este influențat de cât de mult sunt expuși copiii la el și de cât de mult este afectată familia lor.
Psihologul David Elkind (1981,1986,1997,1998) a spus despre copilul zilelor noastre că este un „copil zorit”, avertizând că presiunile vieţii moderne duc la creşterea forţată a copiilor, făcându-le copilăria stresantă.
De la copiii zilelor noastre se aşteaptă rezultate foarte bune la şcoală, premii la diverse competiţii, totul pentru a satisface nevoile emoţionale ale părinţilor. Copiii cunosc problemele numeroase ale adulţilor înainte să poată stăpâni bine problemele copilăriei. Ei au cunoştinţe diverse despre violenţă, despre sex, iar uneori sunt nevoiţi să-şi asume responsabilităţi de adult.
Mulţi copii sunt nevoiţi să se mute, datorită schimbărilor de la serviciul părinţilor. Astfel îşi schimbă şcoala şi grupul de prieteni. Ritmul agitat de lucru şi programul încărcat îi transformă în mici oameni mari.
Şi totuşi, ei nu sunt nişte adulţi mai mici. Ei simt şi gândesc precum copiii şi au nevoie de anii copilăriei ca să se poată dezvolta normal şi sănătos.Ţinând cont de cantitatea de stres la care sunt expuşi copiii, n-ar trebui să ne surprindă faptul că anxietatea în copilărie a crescut foarte mult (Twenge,2000).
Conceptul de reziliență provine din limba latină (lat.resiliere = recul în urma unui șoc fizic violent) se definește conform dicționarului (www.merriam-webster.com/ dictionary/ resilience) ca abilitatea de a deveni puternic, sănătos și de succes după ce ceva rău se întâmplă sau ca abilitatea de a face față cu succes celor mai grele dezastre (E.Wustmann, 2005, 15).
Definirea conceptului o putem regăsi în fizica materialelor, după cum ne spune Manciaux (2001) că este măsurată în kilogram forță pe cm pătrat și că este rezistență la șoc (apud Muntean, A, Munteanu, A, 2011, 241).
Când vorbim despre rezilienţă, ne referim la o serie de fenomene ce se caracterizează prin patternuri de adaptare pozitivă în condiţii de adversitate sau de risc (Masten& Reed, 2005). Prin adaptare pozitivă înţelegem comportamente pozitive cum ar fi prezenţa unor comportamente specifice vârstei, satisfacţia în viaţă sau absenţa comportamentelor indezirabile, inclusiv boala mentală, distresul emoţional, comportamentul de risc. Au fost conceptualizaţi ca poli opuşi ai „diferenţelor individuale de răspuns la stres şi adversitate” (Rutter, 1987), rezilienţa fiind polul pozitiv şi având semnificaţia de depăşire a adversităţii.
Șerban Ionescu (2008) face un scurt istoric al utilizării termenului:
- Pentru prima dată a fost utlizat de filosoful iluminist Francis Bacon, în 1626;
- În 1668 este utilizat de filosoful platonicist Henry More;
- În anul 1857 este utilizat de medicul Tomes care explica modul în care fac față japonezii calamităților naturale și cutremurelor zilnice;
- În 1952, în romanul Lelia sau Viața lui George Sand al lui Andre Maurois ;
- Din punct de vedere științific, regăsim conceptul în revista American Journal of Psychiatry, consacrată celui de-al doilea război mondial, când se vorbește de către Scoville despre reziliența copiilor britanici care după război se confruntau cu situații periculoase pentru viețile lor;
- În anii 70 Wustmann (2005) vorbește despre copii vulnerabili, aflați în situație de risc. Dintre aceștia, unii au dezvoltat tulburări de comportament, iar alții comportamente care îi face să supraviețuiască și să reziste situațiilor dificile de viață. (apud Muntean, A, Munteanu, A, 2011, 242) .
Așadar, problemele au existat dintotdeauna, rezistența la șoc s-a manifestat mai mult sau mai puțin, însă, în același timp s-au dezvoltat comportamente reziliente sau comportamente vulnerabile. Norm Garmezy, profesor la Universitatea Minnesota, pionier în teoria rezilienței, susține identificarea forțelor care determină copiii să supraviețuiască, cu scopul de a reduce vulnerabilitatea și pentru ceilalți, existând trei fenomene ale rezilienței: rezultate bune ale elevilor aflați în situație de risc, susținerea competențelor pentru copiii aflați în situație de stres, recuperarea din traumă (Masten, A, Best, K.M., Garmezy, N, 1990, 3).
În contrabalans, Bruce Perry (1995), specialistul în traume trăite de copii, afirmă că aceștia nu sunt rezilienți, ci sunt maleabili, trăiesc și se dezvoltă în acord cu suferința la care sunt expuși.Ionescu (2008) spune despre conceptul de reziliență că se extinde de la individ la familie, la comunitate, la etnie, la întreaga societate (reziliența familiei, reziliența comunității, reziliența etnică, reziliența culturală).
Din perspectivă istorică, Șerban Ionescu (2010) evidențiază trei etape de utilizare științifică:
a. centrarea pe individ (adaptarea reușită este condiționată de resursele de care dispune individul; studiile se centrează pe persoană și pe variabilele ce se manifestau în interacțiunea persoanei cu mediul de viață);
b.înțelegerea proceselor rezilienței (un individ poate fi rezilient într-un context și în altul nu, poate fi rezilient într-un domeniu, dar în altele nu; are loc înțelegerea mecanismelor interacționiste, conceptul este studiat la nivel de familie, grup, practici);
c. promovarea rezilienței de către specialiști, denumită și reziliență asistată. (apud Muntean, A, Munteanu, A, 2011, 243).
Așadar, reziliența poate fi judecată ecosistemic, regăsindu-se la interacțiunea factorilor de stres și vulnerabilitatea la aceștia, în definițiile rezilienței existând întotdeauna adversitatea sau situațiile stresante, reziliența neînsemnând absența suferinței (Duchet et al, 2006, 107).
Conceptul de reziliență îl punem în relație cu rezistența într-un mediu familial stresant, ca o contrapondere a influenței acestuia în dezvoltarea copilului. Copiii rezilienţi sunt cei care, în faţa greutăţilor, îşi păstrează calmul, dar şi aceia care îşi revin foarte bine după ce trec prin anumite evenimente traumatizante.
Factorii care îi ajută pe copii să învingă stresul şi contribuie la rezilienţă sunt relaţiile bune din familie şi funcţionarea cognitivă bună.(Masten şi Coatsworth, 1998). Copiii rezilienţi au legături strânse şi relaţii bune cu cel puţin unul din părinţi (Pettit et al., 1997). De asemenea, aceşti copii tind să aibă un IQ ridicat şi să-şi poată rezolva problemele, iar capacităţile cognitive îi ajută să se apere, să-şi regleze comportamentul şi să înveţe din propriile experienţe. Ei atrag atenţia profesorilor, care pot juca rolul de confidenţi sau mentori (Masten şi Coatsworth, 1998).
Bibliografie:
1. Antonesei, L.( 2009).(coord).Ghid pentru cercetarea educaţiei. Iaşi:Editura Polirom.
2. Chelcea, S. (2004). Metodologia cercetării sociologice-metode cantitative şi calitative. Bucureşti: Editura Economică
3. Dogaru, M. (2016).Reziliența în spațiul școlar formal. Studiu de caz: școala gimnazială din medii defavorizate, teză de licență
4. Kerlinger, F.N.(1969). Foundations of Behaviour Research, Educational and Psychological Inquiry.New York: Holt, Rinehart and Winston.