Denumirea Dobrogea provine de la Dobrotici (sau Dobrotiță) – conducătorul Țării Cărvunei (Karvuna sau Carbona) între anii 1347 și 1386. Istoria Dobrogei reflectă o împletire de civilizații, un mozaic cultural și etnic, încă din antichitate fiind o punte între Orient și Occident.
1. Scurtă istorie a Dobrogei
Ziua Dobrogei este celebrată pe 14 noiembrie, pentru a marca reintegrarea Dobrogei de Nord (inclusiv Delta Dunării și Insula Șerpilor) în Principatul României la 14 noiembrie 1878, după războiul ruso-turc din 1877–1878.
Pentru reorganizarea statelor balcanice după războiul ruso-turc, la inițiativa cancelarului Germaniei, Otto von Bismarck, în perioada 13 iunie – 13 iulie 1878 a fost organizat Congresul de la Berlin, având ca participanți cele șase puteri europene (Rusia, Regatul Unit, Franța, Austro-Ungaria, Italia, Germania) și patru state balcanice (Grecia, Serbia, România și Muntenegru). În tratatul încheiat la Berlin a fost recunoscută independența României (după patru secole de suzeranitate turcească), dar i s-a impus acordarea cetățeniei române evreilor care locuiau în țară, iar cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad) – care fuseseră restituite României în 1856, prin Tratatul de la Paris – să fie retrocedate Rusiei. Pentru a marca acest vis de împlinire teritorială a României, în dimineața zilei de 14 noiembrie 1878, domnitorul Carol I a ajuns la Brăila, unde a citit două proclamații – una către locuitorii dobrogeni și cealaltă către armata română.
Pentru posteritate este sugestivă Proclamația către armata română:
„Soldați!
Puterile mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit România cu Dobrogea, această veche posesiune a părinților noștri de mai înainte. Azi veți pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veți merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetățenii noștri.
Soldați!
În această nouă Românie veți găsi o populațiune care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veți găsi și locuitori de alt neam și alte credințe. Toți aceștia, care devin membri ai statului român, au același drept la protecțiunea și la dragostea voastră! Între ei veți găsi mahomedani, ale căror obiceiuri se deosebesc de ale noastre. Vă recomand cu deosebire ca să respectați credința lor. Fiți în mijlocul noilor voștri concetățeni, ceea ce ați fost atât în timp de pace, cât și pe câmpul de onoare: model de bravură și de disciplină, apărători ai drepturilor României și anteluptători ai legalității și ai civilizației Europei; astfel vă cunoaște acum întreaga Europă, și cu mândrie confirmăm aceasta.
Așadar, drum bun soldați și Dumnezeu să vă apere! Trăiască România!”
De menționat că Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) a fost încorporată în 1913, după al Doilea Război Balcanic împotriva Bulgariei. România a pierdut întreaga Dobroge (cu excepția Deltei Dunării) în timpul Primului Război Mondial, după Tratatul de la București din 1918, a recâștigat-o un an mai târziu, în urma Tratatului de la Neuilly-sur-Seine, iar după Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 a cedat Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), eveniment istoric care a dus la un schimb de populații între Bulgaria și România.
Drobogea este un vechi habitat istoric și geografic dintre Dunăre și Marea Neagră, ținutul fiind cunoscut în antichitate sub denumirea de Sciția Mică (în latină Scithia Minor) și făcea parte din provincia Moesia inferior, iar în Evul Mediu, din Paristrion. Se menționează că, după împărțirea Imperiului Roman (395 d.Hr., moartea împăratului Teodosiu I), Scithia Minor a revenit Imperiului Roman de Răsărit și a rămas parte a acestui stat până în secolul VII, când a fost pierdută din cauza migrațiilor slavilor și bulgarilor.
În prezent, Dobrogea are o suprafață de 23.400 kmp, dintre care 15.570 kmp aparțin României (județele Tulcea și Constanța), 7.412 kmp aparțin Bulgariei (regiunile Dobrici și Silistra), 338 kmp aparțin Ucrainei (insulele de la sudul talvegului brațului Chilia și insula Șerpilor, luate de URSS în 1948). Partea românească a Dobrogei este delimitată de cursul inferior al Dunării, care înconjoară la vest podișul Moesic și la nord-vest podișul Casimcei și Munții Măcinului, la nord-est are ca limită Brațul Chilia al Deltei Dunării, la est se află Marea Neagră, iar la sud este granița dintre România și Bulgaria.
Din punct de vedere geologic, Dobrogea cuprinde trei unități:
- Delta Dunării în nord-est, cea mai recentă formațiune geologică, fiind alcătuită din aluviuni fluviale și marine Holocene, care se modifică permanent.
- Masivul hercinian al Măcinului în nord-vest, include roci efusive, precum și sedimente paleozoice și mezozoice.
- Podișul moesic în sud, format din sedimente cenozoice și neozoice pe un soclu mezozoic.
Pe teritoriul țării noastre au fost descoperite vestigii arheologice a unor habitate umane încă din neolitic, însă cele mai vechi așezări de tip urban se află în județul Constanța, mai precis, orașele-cetăți întemeiate de coloniștii greci pe țărmul Pontului Euxin (Marea Neagră): Histria (Istria), Callatis (Mangalia) și Tomis (Constanța).
Cetatea Histria (Istros = denumirea Dunării de către grecii antici) a fost întemeiată de coloniștii greci din Milet în jurul anului 675 î.Hr. (după istoricul Eusebiu din Cezareea).
Cetatea Callatis a fost înființată de grecii dorieni în secolul IV î.Hr., în timpul regelui Amyntas III al Macedoniei, tatăl lui Filip II și bunic al lui Alexandru Macedon. Denumirea coloniei a fost dată de locuitorii din Heracleea Pontică (situată pe țărmul asiatic al Mării Negre) în amintirea râului Cales, care scaldă pământurile metropolei Heracleea.
Orașul Constanța (cunoscut în latină Tomis Constantiana) este cel mai vechi oraș din România. Prima atestare documentară a cetății milesiene Tomis datează încă din 657 î.Hr., atunci când s-a înființat colonia grecească cu acest nume. A fost cucerită de romani în 71 î.Hr. și redenumită Constantiana, după sora împăratului Constantin cel Mare. Orașul s-a dezvoltat mult în secolul al XIII-lea, cu ajutorul negustorilor italieni care dominau Marea Neagră.
În timpul dominației otomane, Constanța a decăzut la nivelul unui sat unde oamenii se ocupau mai mult cu pescuitul și creșterea animalelor. În secolul XIX a revenit la măreția apusă, după ce s-a construit calea ferată și portul, devenind principalul centru pentru exportul grânelor. După Războiul de Independență, când Dobrogea a devenit parte a Regatului României, Constanța, fiind principalul port al statului, a crescut continuu, astăzi fiind cel mai mare port din bazinul Mării Negre și al patrulea din Europa.
În continuare, se prezintă unele informații despre Ovidiu, primul cântăreț al meleagurilor dobrogene, care a marcat cultura europeană, în special poezia renascentistă italiană și franceză. Poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut în română sub numele de Ovidiu, s-a născut pe 20 martie 43 î.Hr., la numai un an după asasinarea lui Cezar, într-o familie de vază din Sulmo (azi Sulmona, provincia Aquila).
La vârsta de 12 ani, tatăl său l-a luat la Roma, pentru a deveni avocat, însă, după o călătorie în Grecia, Ovidius a renunțat la drept pentru cariera de poet, fiindu-i utile studiile de retorică pe care le-a făcut cu fratele său, Lucius, la Roma și Atena.
La 18 ani, se plimbă prin Orient, poposește în Sicilia și Alexandria, călătorește pe Nil și rămâne uimit de piramidele faraonilor.
Manifestă respect pentru poeții mai în vârstă ca el, Vergiliu și Horațiu, este prieten cu elegiacii Properțiu și Tibul, iar cea de a treia soție, Fabia, l-a introdus la curtea lui Octavianus Augustus, unde a fost apreciat în perioada sa de glorie.
În cadrul elegiei de amor, Ovidius s-a remarcat prin originalitate și vitalitate, fiind elegant și spiritual, uneori subversiv și imoral, fapt care a încântat pe locuitorii Romei, dar a intrat în conflict cu valorile mai austere pe care Augustus voia să le reintroneze.
În anul 8 d.Hr., Ovidius a fost convocat de către Augustus, judecat sumar și exilat în orașul Tomis (azi Constanța), motivul exact a rămas necunoscut, printre bănuieli fiind și posibila implicare a sa într-un scandal legat de Iulia, nepoata împăratului.
Opera sa de debut a fost Amores (Iubiri), urmată apoi de Heroides (Eroine), Ars amandi (Arta iubirii), Remedia amoris (Remediile iubirii), poeme despre iubire la care se adaugă celebrele Metamorphoses (Metamorfozele) – un poem hexametric mitologic – precum și lirica din exil, Tristia (Tristele) și Epistulae ex Ponto (Scrisori de la Pontus Euxinus).
În primele sale opere, Ovidius continuă tradiția poeziei elegiace de exaltare a sentimentului de dragoste, în care prezintă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește „tenerorum lusor amorum” (cântărețul glumeț a dragostei ușoare), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente. În cercurile aristocrației romane, prin participarea la viața mondenă, Ovidius devenit un poet la modă, manifestându-se ca un hedonist cu un dezvoltat apetit pentru plăceri.
Metamorphoses este capodopera poetului roman, fiind formată din 15 cărți în hexametri cuprinzând 250 legende (extrase din Homer, Hesiod, Titus Livius și Vergilius), în care prezintă transformările cunoscute în lumea antică, desfășurate cronologic, de la plăsmuirea Universului, până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație.
În ultimele sale opere, Ovidius a prezentat legendele, tradițiile, viața cotidiană și culturală a zonei în care a trăit ultima parte a vieții, remarcându-se caracterul documentar al Triestelor și Ponticelor, care aduc o seamă de informații prețioase pentru istoria Dobrogei antice.
Încercările lui Ovidius de a obține grația lui Octavianus Augustus au eșuat, chiar și după moartea acestuia în anul 14 d.Hr., împărăteasa Livia și fiul ei Tiberius nu au anulat edictul imperial și nu l-au rechemat la Roma.
Rupt de civilizație, marele poet latin s-a stins din viață în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost înmormântat. Pentru piatra sa funerară, Ovidius a compus un text patetic, în parte cu subînțeles ironic, pe care îl prezentăm în traducerea lui Theodor Naum:
„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”
Citate din Ovidius
- Cel mai bun leac al sufletului este cel care rupe o dată pentru totdeauna toate lanțurile dureroase care-l strâng.
- Ceea ce am fost și ce suntem, mâine nu vom mai fi.
- Mai întâi câștigă-i dragostea, abia pe urmă fă-i cadouri; este mai greu, adevărat, dar așa trebuie.
- Chiar dacă lipsește puterea, este de lăudat voința.
- Noaptea, iubirea și vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat.
- Există o mie de forme de rău, vor exista o mie de remedii.
- Cel care nu este pregătit astăzi va fi mai puțin mâine.
- Obiceiurile se transformă în caracter.
- Zeii favorizează îndrăzneala.
2. Delta Dunării
Pe lângă istoria tulburătoare și orașele fascinante, Dobrogea este cunoscută și pentru Delta Dunării, o zonă de liniște sufletească în care cerul, apa și pământul se îmbină armonios în acest colț de rai.
Delta Dunării este a treia ca mărime din Europa, având o suprafață de peste 5700 kmp, din care doar 10% este reprezentată de uscat. Acest teritoriu relativ tânăr s-a format de-a lungul a 10 000 de ani și continuă să crească și astăzi cu aproximativ 40 mp.
Din punct de vedere fizico-geografic, Delta Dunării cuprinde două mari subregiuni naturale, și anume: delta fluvială și delta maritimă. Acest teritoriu fascinant are atât forme de relief pozitive, numite grinduri, cât și forme de relief negative – reprezentate prin depresiuni umplute cu apă (lacuri).
Este un ținut al apei și uscatului, care se caracterizează printr-o biodiversitate uimitoare, aproape 5500 de specii, dintre care 1839 de plante (78% din vegetație fiind reprezentată de stuf, rogoz, papură, pipirig, salcie pitică). Pe marginea canalelor se pot întâlni nuferi albi sau galbeni, iar pe grindurile fluviale cresc arbori și arbuști: plopul alb, plopul negru, cătină, tufe de mure etc. În arealul deltei se găsesc și două plante carnivore: aldrovanda și otrățelul de baltă.
Un loc aparte în flora Deltei îl are Pădurea Letea, fiind una dintre cele mai vechi rezervații naturale din România și cea mai nordică pădure subtropicală din lume. În această rezervație – unde pâlcurile de pădure alternează cu dunele de nisip – predomină stejarii (unii dintre ei cu vârste de peste 300 de ani), dar se pot întâlni și 10 specii de orhidee, precum și o specie de liană ce poate ajunge până la 25 m.
În arealul Deltei trăiesc 54 specii de mamifere (hermina, câinele enot, bizamul, vulpea, vidra, nurca europeană, pisica sălbatică, mistrețul, castorul), 331 specii de păsări (pelicani, rațe, gâște, stârci, egrete, lebede, cormorani, pescăruși, țigănuș, lopătar, ciocîntors, piciorong), 10 specii de amfibieni (broasca râioasă verde, broasca de lac mare, broasca râioasă brună, buhaiul de baltă sau brotăcelul de copac), 133 specii de pești (hamsia, calcanul, stavridul, somnul, linul, bibanul, crapul, avatul, șalăul, știuca, păstruga, cega, morunul, nisetrul, scrumbia).
Cu siguranță, pelicanul reprezintă cea mai emblematică pasăre din arealul Deltei, unde trăiesc două specii – pelicanul comun (mult mai răspândit, 18 000 de indivizi) și pelicanul creț. Pelicanul comun este o pasăre migratoare care iernează pe o suprafață ce se întinde din nord-estul Africii și până în India, în Delta Dunării fiind prezent doar în sezonul cald.
În anul 1991, Delta Dunării a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO, fiind clasificată ca rezervație a biosferei în România și ca parc național în taxonomia internațională a IUNC.
3. Dunărea și Marea Neagră
România este „spațiul ondulat carpato-danubiano-pontic”, având resurse minerale considerabile și peisaje fascinante, diverse forme de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri, 30% câmpii) și toate tipurile de unități acvatice – fluvii și râuri, lacuri, ape subterane, ape marine.
Pe teritoriul României, Munții Carpați au o lungime de 910 km și o înălțime maximă de 2544 metri (vârful Moldoveanu din Munții Făgăraș), cursul inferior al Dunării are o lungime de 1075 kilometri (între localitățile Baziaș și Sulina), iar litoralul românesc are o lungime totală de circa 245 de kilometri (de la granița cu Bulgaria, până la granița cu Ucraina), din care 194 km pe platforma continentală.
Frontierele României se întind pe 3150 km, din care 1876 km au devenit, în 2007, granițe externe ale Uniunii Europene (spre Serbia, Moldova și Ucraina), iar suprafața României este de 238 391 kilometri pătrați, la care se adaugă 23 700 kilometri pătrați din platforma Mării Negre.
Spre deosebire de partea de nord a litoralului românesc (aproximativ 163 kilometri), care este dominată de Delta Dunării și lacurile de coastă, partea sudică (de la Capul Midia până la Vama Veche, aproximativ 82 de kilometri) include plaje cu nisip și cele 13 stațiuni: Năvodari, Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, Costinești, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Mangalia, la care se adaugă 2 Mai și Vama Veche.
Dunărea este al doilea fluviu ca mărime din Europa (2860 km, după Volga), are un debit mediu de 6.500 metri cubi pe secundă, izvorăște din Munții Pădurea Neagră (Germania), trece prin 10 state (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova și Ucraina) și 4 capitale (Viena, Budapesta, Belgrad și Bratislava), transportă anual circa 60 milioane tone aluviuni și 200 miliarde metri cubi de apă, se varsă în Marea Neagră prin cele trei brațe – Chilia (120 km), Sulina (64 km) și Sfântu Gheorghe (112 km).
Marea Neagră (în greacă Pontos Euxeinos) este situată în bazinul geomorfologic pontic, între Europa și Asia, având șase țări riverane – Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Are o suprafață de 423 488 kilometri pătrați, o adâncime maximă de 2212 metri (în apropiere de Ialta), o salinitate medie de 16–18 grame de sare pe litru, cu mențiunea că în zona litoralului românesc salinitatea scade la valori procentuale cuprinse între 7 și 12 la mie.
Într-o exprimare plastică, întâlnirea cu marea înseamnă intrarea într-un univers al trăirilor intense, care poate fi descris prin cuvinte de tipul necuprins, briză, unduire, mister, adâncuri, orizont, cer, culori, reflexii, reflecții etc.
Orice suflet de român vibrează la următoarele versuri din poezia „Trebuiau să poarte un nume” a lui Marin Sorescu (1936–1996):
Eminescu n-a existat.
A existat numai o țară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Și niște ape ca niște copaci curgători
În care luna își avea cuibar rotit.
Marea Neagră comunică prin strâmtoarea Kerci cu Marea Azov, prin Bosfor cu Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele este legată de Marea Egee și deci de Marea Mediterană.
Principalele ape curgătoare care se varsă în Marea Neagră sunt:
- în zona europeană – Casimcea, Dunărea, Provadia, Camcia, Nistrul, Niprul, Bugul, Kubanul, Donul (prin intermediul Mării Azov);
- în Asia Mică – Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac.
Dispunerea aproape circulară a surselor de apă, existența unei singure legături cu Oceanul Planetar (prin intermediul Mării Mediterane) și încălzirea relativ moderată a apei de către Soare determină lipsa aproape totală a curenților marini verticali, formându-se doar curenți orizontali pe un imens traseu circular împotriva sensului acelor de ceasornic.
În largul mării, razele solare pătrund până la o adâncime de 150–200 de metri, iar temperatura la suprafața apei scade de la valori de 29 grade Celsius (atinse în sezonul cald) până la valori de 0 grade Celsius (atinse în sezonul rece).
Ecosistemul Mării Negre este influențat de modificarea accentuată a condițiilor hidrologice cu suprafața, adâncimea și sezonul, existând biotopuri variate care sunt supuse unor transformări continue.
Din punct de vedere paleogeografic, Marea Neagră, Marea Caspică și Marea Aral au apărut în Pliocen (5,333–2,58 milioane de ani î.Hr.) din Marea Sarmatică – o mare continentală din Cenozoic care s-a format prin fragmentarea Oceanului Tethys, ca urmare a ridicării progresive a lanțului Alpino-Carpato-Himalaian în timpul Oligocenului (33,9–23,03 milioane de ani î.Hr.). Pe lângă Marea Sarmatică, alți succesori ai Oceanului Tethys sunt Marea Mediterană și Oceanul Indian.
Să nu se uite că bazinul Mării Negre a fost locul de convergență al unor civilizații înfloritoare, ambiții imperiale, interese economice, confruntări pentru dominație și control. Încă din secolul VII î.Hr., orașele-state grecești au fondat colonii comerciale de-a lungul țărmurilor Mării Negre, apoi zona a fost controlată de Imperiul Roman.
În Evul Mediu, se menționează dominația Bizanțului printr-o rețea complicată de alianțe și intervenții militare selective, dar și tătarii și Hoarda de Aur au controlat un segment vital al Drumului Mătăsii din China până în Europa, Veneția și Genova și au creat centre comerciale prospere care au supraviețuit până la sfârșitul secolului XV, când au fost covârșite de puterea în creștere a Imperiului Otoman.
La mijlocul secolului XVIII, Imperiul Otoman s-a confruntat cu expansiunea imperială a Rusiei, care dorea să obțină controlul asupra întregului spațiu maritim, mai ales asupra strâmtorilor Mării Negre, asumându-și rolul de eliberator al popoarelor creștine.
Rivalitatea dintre cele două imperii s-a soldat adesea cu războaie, un moment important fiind Războiul Crimeei din 1856–1859, când Marea Britanie și Franța s-au aliat cu forțele otomane pentru a menține echilibrul de putere în regiune. Înfrângerea Rusiei și slăbirea supremației Imperiului Otoman au deschis calea către dobândirea independenței de stat a României și a altor națiuni de pe litoralul vestic al Mării Negre și din Balcani.
În urma Primului Război Mondial, s-a schimbat din nou raportul de forțe pe plan regional, prin dizolvarea Imperiilor Țarist și Otoman. Anul 1918 a reprezentat un context istoric favorabil pentru formarea României Mari, prin unirea la patria-mamă a teritoriilor românești aflate sub stăpânire străină – Basarabia (Imperiul Țarist), Bucovina și Transilvania (Imperiul Austro-Ungar).
Ca bază a tratativelor de pace ținute la Paris, între 1919 și 1920, au fost acceptate propunerile făcute de T.W. Wilson (președintele SUA) încă de la începutul anului 1918, care prevedeau: suprimarea barierelor economice, reducerea înarmărilor, evacuarea teritoriilor străine ocupate de Puterile Centrale, principiul autodeterminării pentru formarea unor state naționale, crearea unei Societăți a Națiunilor care să ofere garanții reciproce tuturor statelor mari și mici privind independența politică și teritorială.
Disputa perenă privind regimul strâmtorilor Mării Negre a fost reglementată prin Convenția de la Montreux din anul 1936, Turcia obținând controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, având dreptul de a le militariza în caz de război. Pe timp de pace, este garantată libertatea de trecere pentru toate navele civile, însă navele militare sunt supuse unor limitări, cum ar fi obligativitatea transmiterii către statele riverane a unei notificări cu 8 zile înaintea tranzitului, respectiv cu 15 zile către autoritățile turce.
Cel de-al Doilea Război Mondial a schimbat dramatic tabloul geopolitic regional, organizarea lumii postbelice (regimul politic și trasarea frontierelor) a fost decisă de puterile aliate încă de la Conferința de la Yalta (4–11 februarie 1945), urmată apoi de Conferința de la Postdam (17 iulie – 2 august 1945). Cu excepția Turciei, care a aderat la NATO în 1952, toate celelalte țări din jurul Mării Negre fie se aflau în componența URSS, fie erau state-satelit ale Uniunii Sovietice, membre ale Tratatului de la Varșovia. Bazinul Mării Negre a fost unul din spațiile de desfășurare ale războiului rece, cu încercări ale Uniunii Sovietice de a transforma flota sa din Marea Neagră într-un instrument de dominație militară.
Anul 1989 a marcat în istorie începutul unor schimbări majore în regiunea Mării Negre, prin căderea comunismului și dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice, evenimente care au configurat un peisaj geopolitic diversificat, incluzând noi state aderente la NATO, noi membri sau candidați pentru integrarea în UE, precum și țări care au luat în considerare alte opțiuni.
Majoritatea statelor comuniste au traversat o perioadă dificilă de tranziție către o democrație funcțională și economie de piață, altele au respins valorile și instituțiile Occidentului, optând pentru un sistem autoritar de guvernanță. Un exemplu elocvent este Federația Rusă, care a decis să urmeze un drum aparte, caracterizat prin centralizarea tuturor pârghiilor puterii, militarizare accelerată și ostilitate declarată față de Occident.
Pe lângă cumularea unor tensiuni și contradicții, au existat proiecte pentru destindere și colaborare, care au fost promovate de către NATO și UE, iar la inițiativa Turciei, în cadrul Summit-ului de la Istanbul (25 iunie 1992) a fost creată Organizația Cooperării Economice a Mării Negre, fiind concepută cu o arhitectură instituțională completă – consiliu ministerial, adunare parlamentară, grupuri de lucru tematice, secretariat internațional, bancă regională și centru de cercetare.
Se menționează că războiul dintre Rusia și Ucraina, pe lângă distrugerile materiale și pierderile de vieți omenești din statele beligerante, a afectat economia și securitatea europeană, a schimbat strategiile militare, cheltuielile pentru apărare având o pondere însemnată.
După declanșarea în 2008 a războiului din Georgia, Comandamentul Marinei Militare ruse a anunțat planuri ambițioase privind dezvoltarea flotei din Marea Neagră, în timp fiind luate măsuri pentru dezvoltarea portului militar de la Novorossiysk, pentru a reduce dependența de Sevastopol. Mai mult, după anexarea ilegală a Crimeei, în martie 2014, peninsula a fost transformată într-un bastion naval și aerian, fiind dotată cu sisteme de rachete antiaeriene (S-300, S-400), rachete antinavă (Bastion-P) și bombardiere cu rază lungă (Tu-22M3). Până în 2022, Rusia a reușit să pună presiune mare pe flancul sud-estic al NATO, limitând libertatea de navigație și amenințând securitatea statelor riverane prin crearea unei zone A2/AD (anti-acces/aria denial).
Integrarea peninsulei Crimeea într-un sistem defensiv/ofensiv complex și războiul din Ucraina a determinat NATO să reevalueze strategia de apărare în regiune, crescând prezența navală și aeriană pentru a contracara capacitățile militare ruse, implicând astfel investiții considerabile pentru reconfigurarea spațiului de securitate și apărare în Europa.
4. În loc de concluzii
Într-o exprimare sugestivă, Dobrogea înseamnă pământul românesc unde „Dunărea sărută Marea Neagră”, având în componență județele Constanța și Tulcea. Este regiunea istorică și geografică din sud-estul României care include Delta Dunării și Munții Măcin – cel mai tânăr pământ din Europa, respectiv cei mai vechi munți de pe continent.
Județul Constanța este format din 70 unități administrativ-teritoriale: 3 municipii (Constanța, Mangalia, Medgidia), 8 orașe (Cernavodă, Eforie, Hârșova, Murfatlar, Negru Vodă, Năvodari, Ovidiu, Techirghiol) și 59 de comune.
Județul Tulcea este format din 51 unități administrativ-teritoriale: 1 municipiu (Tulcea), 4 orașe (Babadag, Isaccea, Măcin, Sulina) și 46 de comune.
Dintre personalitățile marcante cu origine în Dobrogea se menționează: Panait Cerna (n. 1881, sat Cerna, județul Tulcea – d. 1913, Leipzig), Ion Jalea (n. 1887, comuna Casimcea, județul Tulcea – d. 1983, București), Ovidiu Bogza (n. 1898, Constanța, fratele mai mare al scriitorilor Geo Bogza și Radu Tudoran – d. 1986, județul Prahova), Traian Coșovei (n. 1921, Somova, județul Tulcea – d. 1993, București), Ivan Patzaichin (n. 1949, Mila 23, Delta Dunării – d. 2021, București).
Citate despre Dobrogea
- Cine cunoaște Dobrogea o iubește totdeauna. (George Vâlsan)
- Dobrogea e colțul nostru de Asie. (Nicolae Iorga)
- În orice țară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieții aș fi fost înconjurat, gândul – iar apoi întreaga mea ființă – s-a întors de fiecare dată în Dobrogea, la praful și mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric și generos. Oriunde m-aș fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă. Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get și de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goale în țărână. (Geo Bogza, Priveliști și sentimente, 1972)
Bibliografie
1. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare. Dobrogea, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979
2. Constantin Boncu, Natalia Boncu, Constanța. Contribuții la istoricul orașului, Ed. Litera, 1979
3. Marcu Botzan, Dunărea românească – o cale către Uniunea Europeană, Editura Academiei Române, 1998
4. Melinda Cândea, Tamara Simon, Elena Bogan, Patrimoniul turistic al României, Editura Universitară, 2012
5. Mihai Ielenicz, Ileana Pătru, România. Geografie fizică, Editura Universitară, 2005