În activitatea de zi cu zi la grupă, avem ocazia să observăm lucruri pe care nicio programă nu le poate surprinde în totalitate: curiozitatea copiilor, felul în care pun întrebări, modul în care caută explicații și bucuria pe care o au atunci când descoperă singuri un răspuns. Experiența directă cu preșcolarii ne arată că aceștia nu sunt simpli receptori ai informațiilor transmise de adult. Sunt curioși, vor să înțeleagă, să încerce, să greșească, să întrebe și să găsească soluții. Poate că este momentul să ne întrebăm dacă modul în care organizăm unele activități răspunde suficient acestor nevoi.
Un exemplu simplu este o activitate de plantare pe care am desfășurat-o împreună cu copiii. Am mers în curte și am pregătit mai multe materiale: stropitoare, apă, greblă, lopățică, mănuși de grădinărit, pălării și un bulb. Am adăugat intenționat și câteva obiecte care nu aveau legătură directă cu activitatea: o foaie, un creion și o jucărie.
Nu le-am spus copiilor care sunt materialele de care avem nevoie și nici nu le-am prezentat de la început pașii. I-am întrebat ce sunt obiectele, la ce ne ajută și cum cred că le putem folosi. Copiii au încercat să găsească un loc pentru fiecare material. Unii au încercat chiar să integreze obiectele nepotrivite în activitate, în timp ce alții au observat că acestea nu ne ajută în mod direct la plantare. Nu le-am spus cine are dreptate. I-am ajutat să argumenteze, am cerut și părerea celorlalți, iar concluzia am formulat-o împreună.
Pe parcurs au apărut întrebări: „De ce are nevoie floarea ca să crească?”, „Dar dacă nu o udăm ce se întâmplă?”, „Dacă soarele este puternic, se ofilește?”, „Dar rădăcina nu este mâncată de râme?”, „Fără mănuși și lopată nu pot planta?”, „Ce facem dacă floarea se ofilește?”. La unele întrebări am răspuns direct. La altele, am folosit alte întrebări pentru a-i ajuta să găsească singuri o posibilă explicație. În acel moment, activitatea de plantare nu mai era doar despre plantarea unui bulb. Copiii observau, comparau, formulau ipoteze, argumentau și ascultau opiniile celorlalți. Am observat cât de implicați și dornici să descopere erau. Atenția lor era concentrată asupra activității, iar gândirea era permanent în mișcare.
În astfel de situații, copilul capătă mai multă încredere în propriile idei și este mai dornic să se exprime. Când le spun că fiecare răspuns este un punct de plecare și că nu trebuie să se teamă să greșească, copiii se încurajează între ei și ajung chiar să-și argumenteze sau să-și corecteze ideile. Contrastul devine evident în activitățile în care adultul explică fiecare pas, iar copilul trebuie doar să îl urmeze. Atunci implicarea este mai redusă, iar unii copii se simt îngrădiți sau frustrați când nu reușesc să facă lucrurile exact în forma prezentată de adult.
Nu cred că activitățile structurate sau indicațiile clare nu sunt necesare. Sunt. Problema apare atunci când structura devine atât de rigidă încât nu mai lasă loc întrebărilor, ideilor și inițiativei copilului. Cred că educația timpurie are nevoie de mai multe situații de învățare prin descoperire, de materiale diverse și de spații care să le permită copiilor să exploreze și să ia decizii.
Avem nevoie de activități care să dezvolte gândirea logică și critică, nu doar capacitatea de a reproduce ceea ce a spus adultul. Și cred că avem nevoie de mai puțină muncă mecanică pe hârtie și de mai multe contexte în care copilul să atingă, să observe, să compare, să experimenteze și să întrebe. Pentru ca această schimbare să fie reală, avem nevoie să regândim atât programa pentru educația timpurie, cât și pregătirea cadrelor didactice. Nu este suficient să cerem metode noi; trebuie să le oferim educatorilor și instrumentele necesare pentru a le utiliza corect și cu încredere.
Noi, cei care lucrăm zi de zi direct cu copiii, suntem printre cei mai în măsură să observăm ce funcționează, ce nu mai funcționează și ce nevoi apar. Dacă nu ieșim din tiparele cu care ne-am obișnuit și nu facem pași spre schimbare, lucrurile nu se vor modifica. Poate că schimbarea poate începe cu o întrebare în plus. Cu un material pus intenționat într-un loc în care copilul trebuie să decidă dacă îi este util. Cu o activitate în care nu prezentăm imediat toți pașii. Cu un simplu „Tu cum crezi că am putea face?”. Pentru că uneori, trecerea de la „fă cum ți-am spus” la „hai să descoperim împreună” poate fi începutul unei schimbări mult mai mari.