În numeroase ţări, se pune problema integrării copiilor cu dizabilităţi în cadrul unităţilor şcolare obişnuite, alături de ceilalţi copii.
Din punctul de vedere al politicilor educaţionale, orice elev care urmează o şcoală trebuie sprijinit să străbată treaptă cu treaptă programul educativ şi să se dezvolte prin acesta. Elevii cu dizabilităţi au nevoie de adaptarea curriculum-ului şi de individualizare, oferindu-le posibilitatea formării abilităţilor de comunicare, învăţare, într-un mod mai accesibil decât le permite acumularea întâmplătoare de informaţie.
Astfel trebuie să se aibă în vedere, nu numai modul în care persoana cu dizabilităţi se adaptează mediului, ci şi modul în care mediul este pregătit să primească şi să integreze aceste categorii de persoane.
Elevii cu dizabilităţi necesită un ajutor specializat pentru a putea face faţă cerinţelor de mediu. De aceea se impune acordarea unei multitudini de servicii speciale. Acestea au rolul de a asigura persoanelor cu dizabilităţi un antrenament sau o stimulare adecvată, care să le ajute să străbată traseul şcolar, şi, care, în mod obişnuit, ar întâmpina dificultăţi de adaptare. Trebuie subliniat faptul că este necesară abordarea unui sprijin diferenţiat în funcţie de nevoile şi tipul de deprinderi şi capacităţi pe care-l posedă fiecare persoană în parte.
Astfel, se va avea în vedere îmbunătăţirea condiţiilor şi a programelor educative ce se utilizează într-o instituţie.
Prin conceperea unui curriculum adaptat, cadrul didactic va urmări construirea şi sprijinirea unor comportamente deziderabile.
Cadrul didactic, prin atitudinile sale (atitudinea faţă de cerinţele educative speciale, atitudinea faţă de dificultăţile de învăţare, atitudinea faţă de curriculum) reprezintă principalul mediator între cerinţele sociale şi potenţialul de dezvoltare al elevilor.
Modul în care cadrul didactic realizează sprijinirea elevilor cu dizabilităţi depinde, în mare măsură, de atitudinea lui faţă de copiii cu cerinţe educative speciale şi de resursele disponibile necesare asigurării procesului instructiv-educativ. Aceste resurse sunt considerate a fi metodele de predare-învăţare, materialele utilizate, timpul disponibil pentru instruire, cunoştinţele şi deprinderile cadrului didactic dobândite prin educaţia şi instruirea personală.
Spre deosebire de ceilalţi elevi, cei cu dizabilităţi au nevoie de timp de instruire mai mare, folosirea unor metode de predare adaptate nevoilor lor şi cunoştinţe profesionale din partea cadrului didactic.
Un proces educativ devine eficient atunci când fiecare copil poate învăţa dacă i se creează condiţiile necesare, dacă e încurajat şi dacă i se facilitează participarea la activităţi care au sens pentru el. Curriculum-ul şi activităţile de învăţare zilnică se bazează pe toate cunoştinţele legate de un proces bun de predare-învăţare.
Din experienţa la clasă, am constatat că învăţarea este susţinută atunci când cadrul didactic se concentrează pe unul sau două subiecte; când apar mai multe activităţi, atenţia cadrului didactic se divizează şi se implică mai mult în organizarea clasei, decât în activitatea în sine.
Pe baza unui curriculum adaptat, cadrul didactic asigură elevului cu dizabilităţi un program de lucru într-o clasă obişnuită pe baza unor variabile care influenţează procesul instructiv-educativ:
- construirea noilor lecţii se va face pe baza cunoştinţelor anterioare ale elevilor, astfel încât cadrul didactic să poată folosi experienţa acumulată de elevi în trecut pentru achiziţionarea unor noi informaţii
- raportarea învăţării la alte discipline, asigurându-se astfel o predare integrată a cunoştinţelor
- asigurarea unei funcţionalităţi a învăţării, realizându-se astfel transferul cunoştinţelor dobândite în viaţa zilnică
- iniţierea unei game variate de jocuri care să stimuleze învăţarea, dar şi recompensarea acesteia.
Un rol important în realizarea unui proces instructiv-educativ eficient îl deţin mijloacele de învăţământ: aparatură audio şi video, material didactic existent în unitate, dar şi cel sugestiv confecţionat. Un material didactic atractiv şi prezentat la momentul potrivit trezeşte interesul elevilor şi-l provoacă la discuţii care, desfăşurate cu mult tact, contribuie la realizarea obiectivelor propuse.
Strategiile utilizate în activitate trebuie să conducă şi la formarea unor abilităţi de socializare şi relaţionare cu cei din jur, să le formeze copiilor capacitatea de cooperare în cadrul colectivului, de a oferi şi primi sprijin, de a le insufla sentimentul de utilitate în cadrul societăţii.
Nu trebuie uitat însă faptul că elevii cu dizabilităţi au multă nevoie de afectivitate. Participarea lor la lecţie este condiţionată permanent de o stare afectivă propice bunei desfăşurări a acesteia. Copilul cu dizabilităţi trebuie implicat în toate activităţile care au loc şi încurajat să exploreze împrejurimile.
Prin activităţile specifice învăţării, cadrul didactic trebuie să preţuiască, să încurajeze şi să valorizeze mereu elevul, chiar dacă rezultatele obţinute sunt foarte mici. Se va urmări de asemenea diminuarea sentimentului de inferioritate, de respingere şi evitare resimţit la copiii cu dizabilităţi, prin realizarea unui climat socio-afectiv pozitiv, constructiv, favorabil în motivarea acestora pentru activităţile de învăţare.
În calitatea lui de responsabil al actului pedagogic, cadrul didactic, prin valorificarea experienţei dobândite, va urmări optimizarea procesului instructiv-educativ.
Bibliografie:
Popovici, Doru Vlad – Elemente de psihopedagogia integrării şi normalizării elevilor handicapaţi mintal, Bucureşti, 1998 (note de curs)
Radu, I., Învăţământul diferenţiat. Concepţii şi strategii, E.D.P., Bucureşti, 1978
Dorina Sălăvăstru, Didactica psihologiei, Editura Polirom, 2006
Vrăşmaş, Ecaterina, Adina, Introducere în educaţia cerinţelor speciale, Editura Credis, Bucureşti, 2004
Vrăşmaş, Ecaterina, Adina, Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare, Suport de curs, Editura Credis, Bucureşti, 2006