Pornind de la experiența corectării a zeci de lucrări din țară la simularea bacalaureatului la limba și literatura română, constat că, deși algoritmul de realizare a argumentației începe la clasele gimnaziale, la final de ciclu liceal cei mai mulți elevi nu stăpânesc decât la nivel cel mult structural această competență, rămânând deficitari la partea de conținut. Condensată în acronimul ARDEI (Afirmație, Raționament, Dovezi/ Exemple, Impact),structura textului argumentativ trebuie să fie logică și coerentă, evitând riscul unor erori de raționare, precum generalizarea pripită (trecerea nejustificată de la premise particulare la concluzii generale) sau falsa cauză (confuzia dintre relația de succesiune a două evenimente și cea cauzală).
Drept urmare, pentru a realiza textul argumentativ, ar trebui citită cu atenție cerința, care pune în relație doi termeni: presa și gustul artistic. Dacă cei mai mulți elevi au luat în calcul doar primul termen al relației, definind valoarea informativă a presei la nivelul unor domenii precum politica și sportul, cei care au încercat problematizarea celui de-al doilea termen l-au articulat sau alterat la dimensiunea designului vestimentar ori a gastronomiei, fapt din care se deduce că elevii nu cunosc noțiunea de „artă” și nici care sunt artele.
Cuvântul „formarea” din cerință ar fi trebuit să-i dirijeze spre valoarea persuasivă a presei și, în consecință, să-i determine să-și pună întrebări de tipul:
1. Ce scopuri ale comunicării se întâlnesc în stilul publicistic?
2. Cum se realizează legătura obiectiv-subiectiv în textul jurnalistic?
O posibilă formulare a ipotezei: Gustul artistic implică sensibilitatea cu care receptorul se raportează la toate tipurile de artă (literatură, pictură, balet etc.), fiind influențat de diverși factori interni/ individuali și externi (instituții de cultură, școală etc.). Consider că și presa contribuie la formarea gustului artistic al publicului, ținând cont de impactul ei asupra societății, de valoarea informativă și formativă pe care o deține.
O greșeală frecventă la argumente a fost că s-a scris doar despre influența presei la nivelul politicii sau al sportului, dar nu al artelor. Pentru evitarea acestor generalități, care înseamnă, cel mult, schematism în enunțarea și dezvoltarea argumentelor, ar fi trebuit ca elevii să aibă în minte legătura cu textul-suport, în așa fel încât să existe concordanță între idei. Astfel, câteva întrebări cu răspunsurile implicite ar fi lămurit chestiunea:
1. Ce formă a presei este prezentă în text? (ziarul)
2. Cum tratează ziarele franțuzești rubrica literară? (are prioritate chiar și în ziarele politice)
3. Căror fapte se datorează preferința publicului francez pentru rubricile literare din reviste? (însuși interesul publicului pentru „faptele literare”, importanța cărții în spațiul cultural francez, limbajul îngrijit al jurnaliștilor, colaborarea scriitorilor la reviste)
4. Cum este tratată literatura în ziarele românești? (superficial, pierde teren în fața altor domenii)
5. De ce? (scriitorii sunt lipsiți de pasiune pentru soarta literaturii, jurnaliștii sunt interesați de aspectele financiare ale ziarelor, de audiență)
6. Ce impact are această raportare a jurnaliștilor la rubrica literară și, în consecință, la formarea gustului artistic? (îl dezvoltă, respectiv îl alterează)
Pornind de aici, se poate construi argumentul după structura triadică bine cunoscută: În primul rând, gustul artistic cunoaște variații în funcție de diverși factori culturali, de epocă, de zonă, de mentalitate, variații pe care presa le poate gestiona în mod diferit. Mai mult, ea poate impune un anumit standard artistic pe care consumatorul de artă îl va urma. De exemplu, în textul-suport se precizează ideea că ziarele franțuzești, chiar și cele cu orientare politică, au alocată o rubrică literară „organică”, sistematizată, unde se prezintă „o carte, un curent literar, o controversă estetică”, deoarece „cititorii se interesează de faptele literare”, de aceea scriitorii sunt colaboratori ai ziarelor, iar jurnaliștii utilizează o limbă curată, îngrijită. În schimb, în ziarele românești, „rubrica literară e loc mort”, jurnaliștii abordând mai degrabă domeniul sportului, cu scuza că receptorii și, uneori, scriitorii înșiși nu sunt interesați de o rubrică destinată artei literare. Prin urmare, există o legătură directă între interesele publicului și felul în care presa i le gestionează.
Pentru a contura cel de-al doilea argument, elevii s-ar fi putut gândi la revistele cultural-literare învățate pe parcursului liceului („Dacia literară”, „Convorbiri literare”, „Sburătorul”), la motivația fondării lor, la importanța lor pentru scriitorii epocii, la impactul acestor reviste asupra publicului etc. Ironia este că autorii Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu nu au fost incluși în programa de simulare, ceea ce a îngreunat indicarea unor exemple culturale. Condensat, argumentul al doilea ar putea fi așa: În al doilea rând, presa formează gustul artistic al publicului, inițiindu-l cu privire la scriitorii epocii. Nu numai că o revistă permite debutul unui scriitor, în condițiile în care acesta e puțin cunoscut și nu are mijloacele necesare tipării de volume la scară largă, dar jurnalistul care îngrijește rubrica respectivă poate scrie o recenzie favorabilă la adresa respectivului, orientând gustul artistic al receptorilor. De exemplu, M. Eminescu a debutat în revista ”Familia”, iar multe dintre poeziile sale apar întâi în revista „Convorbiri literare” la insistențele lui Titu Maiorescu, fiind ulterior publicate în volum.
În cazul în care elevul nu reușește să valorifice experiența culturală, poate recurge la cea personală, luând în calcul întrebări de tipul:
1. Când am citit ultima oară o recenzie/ o avancronică? Ce trata ea?
2. Pe ce canal am citit/ am auzit despre respectiva știre cultural-artistică? (afiș stradal, anunț pe Internet)
3. Ce impact a avut asupra mea respectivul eveniment artistic?
Concret, argumentul al doilea ar putea suna astfel: În al doilea rând, presa contribuie la formarea gustului artistic al publicului în funcție de canalul de transmitere și de calitatea materialului artistic prezentat. În contextul unei societăți dinamice și pragmatice, presa trebuie să se adapteze și să-și păstreze valoarea persuasivă pentru a forma gustul artistic al unui public nerăbdător, capricios, neinițiat. De pildă, eu, ca tânăr, prefer să urmăresc un blog sau un vlog unde se prezintă ultimele apariții literare sau să citesc recenzia unei cărți pe site-ul revistei „Dilema veche” decât să cumpăr revista tipărită, la fel cum trăiesc o înaltă emoție artistică atunci când urmăresc pe TVR 1 Concertul de Anul Nou de la Viena, deși sunt aproape sigur că nu m-aș duce la un astfel de concert într-o sală de spectacol. Prin urmare, presa dispune de o varietate de canale, mai vechi și mai noi, în funcție de vârsta receptorilor, pe care îi poate astfel influența.
Dar ce înseamnă o concluzie „pertinentă”? Ea trebuie să fie nuanțată și să exprime impactul pe care presa îl are în formarea gustului artistic, prin sumarizarea argumentelor 1 și 2, sumarizare introdusă prin elemente conectoare de tipul „având în vedere faptul că”, „ținând cont de”.
În concluzie, presa contribuie la formarea gustului artistic al publicului, având în vedere atât mentalitatea și nivelul cultural al acestuia dintr-un anumit spațiu și timp, cât și varietatea canalelor prin care ea transmite produsul artistic către categorii diverse de receptori.
Bibliografie
Cerchez, Genoveva și alții, Manualul elevului pentru disciplina opțională „Dezbatere, oratorie și retorică”, București, 2016
Rybacki, Karin C., Rybacki, Donald J., O introducere în arta argumentării. Pledoaria și respingerea argumentelor, Editura Polirom, 2004
ardor.org.ro/