Cred că aceasta este una dintre preocupările principale ale specialiștilor în sănătate mintală și ai celor din educație.
Consilierea parentală a cunoscut o explozie atât din punct de vedere al informațiilor care sunt vehiculate, cât și al interesului în lumea academică: cărți, cursuri, articole de specialitate, studii, cercetări.
În ultimii ani, consilierea parentală a cunoscut un interes major atât în rândul populației generale, cât și în rândul specialiștilor. Accesul la aceste informații și chiar la tehnici de consiliere parentală a fost facil, astfel încât realitatea actuală arată că aceasta educație parentală în masă făcută oricum și de oricine, fără o strategie coerentă, îl îndepărtează pe părinte de serviciile de specialitate și îl fac din ce în ce mai reticent la diferite metode, de care a auzit, le-a încercat, însă fara a înregistra succes.
De multe ori părinții au acces la diferite informații și tehnici de consiliere parentală, fără a fi însoțiți de un specialist care să-le aducă o structura clară și astfel apar situații în care părintele ajunge să se plimbe “de la un specialist” la altul mărindu-și doza de frustrare și reticență. În majoritatea cazurilor, părinții se adresează specialistului când apare o criză, când simptomele copilului sunt așa de evidente, încât nu mai pot fi ignorate. Rareori părintele vine la consilier pentru a-și îmbunătăți abilitățile parentale.
Marea provocarea a procesului de consiliere parentală apare din multitudinea elementelor implicate. Din punctul meu de vedere pentru a creste rata de succes în procesului de consiliere este necesară o abordare sistemică, centrată atât pe fiecare element în parte cât și legăturile dintre elemente. Sigur, părintele este principalul factor de schimbare, de unde rezultă că implicarea părinților în proces, resursele lor și crearea echipei terapeutice între părinți și specialist sunt elemente cheie ale reușitei procesului.
În unele cazuri, este necesar să se lucreze cu părintele, în sensul de a-l sprijini să se descopere pe sine în rolul de părinte, să-și constientizeze emoțiile și modul în care propria experiență de viață îi afectează relația prezentă cu copilul. Pentru o astfel de abordare e nevoie ca specialistul să dovedească competențe complexe de evaluare a copilului, a părintelui și a relației părinte-copil. Este prioritar ca specialistul să-și cunoască limitele, să identifice ce tip de evaluare poate realiza. În opinia mea, în școală este nevoie de o echipă multidisciplinară care să asigure o abordare complexă, sistemică consilierii parentale.
Nu există rețetă universal valabilă, dar sunt câteva aspect care pot ajuta la creșterea eficienței procesului de consiliere parentală. Dintre acestea amintim:
- ascultarea activă, empatică. Părinții se simt neputincioși, epuizați în majoritatea cazurilor când se adresează specialistului și doar prin faptul că i se oferă un cadru sigur în care să-și ventileze emoțiile constituie pentru el un adevărat sprijin;
- ajută-l să aibă propriile conștientizări. Părinții devin extrem de necooperanți în momentul în care specialistul îi subliniază ce e greșit, ce nu fac bine. În consilierea școlară, timpul nu este de partea noastră, dar chiar și așa este extrem de important să-l ghidăm pe părinte spre propriile conștientizări, să-i facilităm schimbarea perspectivei sau chiar să-l însoțim în proces cu “liniștea noastră”.
- susține-l pe parcursul implementării schimbărilor. Nu te opri la a-i da niște recomandări și asigură-l că îi vei fi alături pe tot procesul. Reîntâlniți-vă la perioade de timp scurte pentru a verifica ce a reușit și ce dificultăți are.
În practică, întâlnim frecvent situația în care părinții se opresc fie după încheierea evaluării, fie imediat după prima încercare soldată cu eșec. De aceea, consider extrem de important să-i menționezi părintelui încă de la început că el este principalul factor de schimbare, dar tu specialistul îi vei fi alături, că este nevoie de timp și pași mici și consecvenți pentru a înfăptui schimbarea dorită.
Încă un aspect relevant este cel legat de obiectivul consilierii: uneori obiectivul părinților este diferit de obiectivul specialistului. Specialistul nu trebuie să uite că părintele va depune tot efortul de care este capabil pentru a împlini propriul obiectiv, pentru ca de acesta este legată nevoia resimțită a părintelui, motivul pentru care s-a adresat specialistului.
Nu trebuie să uităm nici de mecanismele defensive ale părinților. Identificarea lor ajută la creșterea ratei de succes a intervenției.
Și nu în ultimul rând, să nu uităm de zona de echilibru a specialistului, mai ales când vorbim de primii ani de practică. Să separăm ce este în controlul nostru ca specialist și ce nu mai ține de intervenția noastră.
Bibliografie
Abe Neagu, A. (2024), Consiliere parentală, București: Editura Paper Dreams
Cojocaru, Ș. (2011), Educaţia parentală în România, Buzău: Alpha MDN