Creativitatea de tip școlar

Creativitatea este una din problemele centrale ale cercetărilor psihopedagogice din ultimii ani. Depistarea şi stimularea creativităţii la elevi reprezintă una din direcţiile cele mai importante de perfecţionare şi modernizare a procesului de învăţământ, educaţie şi instrucţiei în general. Referindu-se la dezvoltarea aptitudinilor pentru creaţie la elevi, acad. P. L. Kapiţa, laureat al Premiului Nobel, spunea că „Această sarcină este cu adevărat fundamentală, ea nu este mai puţin importantă decât problema păcii sau a prevenirii unui război atomic.De ea depinde viitorul civilizaţiei noastre, nu numai într-o singură ţară, ci pe întregul mapamond”.

„Creativitatea este o floare atât de delicată, încât elogiul o face să înflorească, în timp ce descurajarea o înăbuşă adesea chiar înainte ca ea să se poată transforma în floare” T. Carlyl

Dezvoltarea creativităţii la elevi reprezintă atât o cerinţă socială, cât şi o trebuinţă individuală înnăscută.Ea este şi va fi cerută tot mai mult de către societate spre a lichida decalajul enorm între activităţile de creaţie şi cele rutiniere şi a stimula progresul societăţii. Se conturează în prezent apariţia unei noi interdiscipline constituită din psihologie, pedagogie şi euristică (psihopedagogia creativităţii) care are ca drept scop să regândească procesul de învăţământ din perspectiva realizării lui într-o manieră creativă la toate nivelurile, să militeze pentru formarea creatorilor în raport cu nevoile societăţii. In ultimile trei decenii cercetările de creativitate au căpătat un caracter preponderent experimental şi o amploare fără precedent, exprimată atât în numărul mare de studii, cât şi în varietatea de aspecte abordate .Mulţi autori sunt obligaţi să recunoască însă că noţiunea de creativitate – una din cele mai fascinante noţiuni cu care a operat vreodată ştiinţa este încă insuficientă definită. Această situaţie se explică prin complexitatea procesului creativ, ca şi prin diversitatea domeniilor în care se realizează creaţia.

Creativitatea a constituit şi constituie condiţia sine qua non a progresului cunoaşterii, a transformării lumii. Trăsătura esenţială a creativităţii este noutatea .Orice proces, prin care produce ceva nou ( o idee, un obiect, o nouă formă de organizare a vechilor elemente), poate fi considerat creator (Harmon).

Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin ” creare” care înseamnă a zămisli, a făuri, a crea, a naşte şi a fost introdus în psihologie de G.Allport în anul 1937, desemnându-se prin el capacitatea de a produce noul, dispoziţia generală a personalităţii spre noi.Acest termen defineşte un proces,un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşete şi cuprinde atât originea cât şi scopul.

După Alexandru Roşca, termenul de creativitate are accepţiuni diferite, care nu se contrazic, ci mai degrabă se completează. Se simte nevoia unor termeni nu se contrazic, ci mai degrabă se completează. Se simte nevoia unor termeni diferiţi, pentru a desemna semnificaţii diferite.

Din punct de vedere didactic putem defini creativitatea ca un „ansamblu unitar al factorilor subiectivi şi obiectivi care duc la realizarea de către indivizi sau grupuri, a unui produs original şi de valoare”. Din această definiţie rezultă şi cele trei criterii de abordare şi analiză a fenomenului creaţiei:

a) produsul creaţiei ;
b) produsul creativ;
c) persoana sau grupul creator.

Cele trei criterii reprezintă perspective diferite din care este abordată creativitatea. Astfel, pentru specialiştii industriei,istoriei, istoriei artei, creativitatea se exprimă prin produsul realizat. Specialiştii din psihoterapie şi mulţi dintre artişti abordează creativitatea ca proces în timp ce psihologii, pedagogii, educatorii pun accentul pe personalitatea creatoare, pe modul de depistare, formare şi manifestare a creativităţii.

În definiţiile date creativităţii, accentul este pus uneori pe produsul creat, alteori pe procesul creator, iar alteori pe persoana creatoare. Cel mai des, creativitatea este considerată ca fiind un proces, care duce la un anumit produs, caracterizat prin originalitate sau noutate şi prin valoare sau utilitate pentru societate.

Produsul creaţiei este considerat criteriul cel mai eficient de apreciere a creativităţii omului.Originalitatea produsului se exprimă prin noutate şi unicitate în raport cu societatea ca un tot sau în raport cu individul care l-a creat. Dacă un produs este considerat original în raport cu individul, atunci creativitatea poate fi considerată o facultate general – umană.Cercetările făcute converg tot mai mult spre cea de-a doua poziţie care conduce la o accepţiune mai largă a conceptului de creativitate.

Deşi trăsătura definitorie a creativităţii este originalitatea, ca ceva nou şi imprevizibil care sparge şabloane, creativitatea nu este incompatibilă cu ideea de educare deliberată. Este evident că nu va exista niciodată un ghid al creativităţii în care să se arate ce avem de făcut sau de gândit într-o anume situaţie. Există totuşi anumite metode şi procedee, tehnici de gândire, principii călăuzitoare cu caracter general ce se pot aplica în majoritatea problemelor de creativitate.

Educarea creativităţii – arată I.Moraru – îşi găseşte un suport în structurile biofiziologice (înnăscute) ale organismului şi anume: în instinctul de explorare, în curiozitate, în trebuinţa de varietate şi noutate, în nevoia de satisfacţie, plăcere şi bucurie.

Fiecare copil dispune deci de un potenţial creativ, respectiv de anumite însuşiri favorizante actului creator. Deosebirile se exprimă prin intensitatea cu care se manifestă acest potenţial şi prin domeniul în care se aplică. El reprezintă o posibilitate ce se poate întrevedea de la cea mai fragedă vârstă. Detaliind aceste însuşiri putem distinge pe de o parte, cele care se referă la intelectul copilului, iar pe de altă parte, cele care se referă la fantezia sau imaginaţia sa.

Cele două categorii de însuşiri nu evoluează în mod liniar şi în acelaşi ritm. O dezvoltare mai accentuată a gândirii convergente, bazată pe raţionament şi spirit critic, poate înnăbuşi exprimarea spontaneităţii şi iniţierii imaginative.Unii cercetători sunt de părere că pe măsura trecerii elevilor de la un stadiu la altul al dezvoltării spontaneitatea şi fantezia sunt inhibate şi subordonate instanţelor raţionale. De aici concluzia unei stagnări sau chiar regresii în exprimarea creativităţii copiilor.

Astăzi sunt tot mai numeroase datele ştiinţifice care arată rolul deosebit de important al condiţiilor social – educative în dezvoltarea creativităţii. Dar aceasta nu înseamnă negarea influenţelor ereditare, deşi rolul lor este mai redus de cum s-a crezut în trecut.

Educarea creativităţii este un proces continuu ce trebuie realizat pe tot parcursul şcolii.

Astfel didactica actuală îşi propune problema formării şi antrenării structurilor intelectuale astfel încît acestea să fie capabile de comportamente creatoare. Omul creativ ia decizii şi rezolvă problemele vieţii prin acţiune. Pentru formarea unui astfel de om este nevoie de un nou tip de învăţare şi anume învăţarea creativă. Acest tip de învăţare urmăreşte să facă din fiecare copil un participant activ – independent sau de grup- la redescoperirea adevărurilor, la creativitate.

Creativitatea de tip şcolar, de care dă dovadă elevul în procesul de învăţământ, nu trebuie confundat cu creativitatea scriitorului.Copilul de vârstă şcolară mică adoptă o atitudine creatoare atunci când pus în faţa unei probleme, îi restructurează datele, descoperă calea de rezolvare, o rezolvă într-un mod personal. La vârsta şcolară mică, elementele de originalitate chiar şi atunci când sunt monore faţă de cele de reproducere exprimă tendinţa de creativitate a copilului şi trebuie încurajat.

Mai mult ca niciodată, în prezent se pune problema educaţiei permanente.

Pentru secolul nostru, învăţarea continuă a devenit o cerinţă fundamentală a societăţii, determinată de creşterea exponenţială a informaţiilor şi de uzură accelerată a acestora, de mobilitatea profesiunilor, de progresele extraordinare ale ştiinţei, tehnicii, tehnologiei şi mijloacelor de informaţie, de dinamismul vieţii economice şi sociale, de democratizarea învăţământului, de creşterea nivelului de aspiraţie spre cultură şi educaţie, de folosirea cât mai utilă şi plăcută a timpului liber.

A învăţa să înveţi şi a dori să te perfecţionezi continuu sunt cerinţe ale educaţiei permanente, prin care omul contemporan învaţă să fie el însuşi, respectiv la schimbări, capabil să le anticipeze şi să se adapteze la ele, oferindu-se ca participant la progresul social prin autonomia sa intelectuală şi moral civică.

Creativitatea are două laturi imporante:

  • obiectivă;
  • subiectivă.

Din punct de vedere al aspectului obiectiv, creativitatea se determină prin produsul său final, care poate fi invenţie, o descoperire ştiinţifică, o operă de artă, rezolvarea unei probleme,etc. Deşi nivelul produsului creat poate fi foarte diferit, cele două cerinţe menţionate mai înainte – noutate şi valoare – pentru societate sunt obligatorii.

În ceea ce priveşte aspectul subiectiv, el priveşte procesul de creaţie . Dat fiindcă, în sens mai larg, creativitatea se referă şi la activităţi prin care se obţin rezultate care sunt noi numai pentru individul dat sau pentru persoanele din mediul său imediat, însă au fost obţinute în mod independent, aspectul subiectiv se extinde şi la această activitate, deşi produsul final nu poate fi creator.

În lucrarea ”Creativitatea elevilor” Ana Stoica arată: „Creativitatea este un produs al stadiului de civilizaţie la care a ajuns societatea contemporană, în care spre deosebire de vremurile trecute – a devenit obiectul unor acţiuni planificate, prin care se dezvoltă în mod deliberat”.

Creativitatea este abordată şi ca proces întrucât manifestarea ei implică desfăşurarea în timp, învingerea unor dificultăţi şi obstacole, etc. Numeroşi psihologi şi specialişti din alte domenii au căutat să surprindă actul creator în personalitatea sa, iar apoi să-i prindă în anumite „modele operaţionale şi fundamentale”.

Un astfel de model elaborat de G. Wallas a rămas în circulaţie până în zilele noastre. Acest model delimitează patru etape sau stadii ale procesului creator:

  • Pregătirea (prepararea)acumularea materialului brut : sursele de documentare şi a bazei materiale, elaborarea şi experimentarea metodologiei de cercetare.
  • Incubaţia – etapa în care aparent nu se produce nimic, încărcată de mister, unde principalii actori sunt alergiile abisale din sfera inconştientului care pregătesc soluţii.
  • Iluminarea ( inspiraţia, intuiţia ) – faza în care se găseşte soluţia problemei, se conştientizează, fără ca problema studiată să paralizeze explicit atenţia creatorului.
  • Verificarea – presupune testarea soluţiilor găsite prin raportarea la mediu, concretizarea noilor idei în fapte şi acţiuni explicite.

În toate etapele sau fazele creaţiei îşi pune amprenta cu pregnanţă personalitatea fiecărui cercetător, încât suntem siguri că o etapizare a procesului de creaţie, oricât de completă ar fi va purta totuşi nota specifică a creatorului respectiv. Drumul creaţiei este anevoios şi greu, dar satisfacţiile reuşitei sunt nenumărate.

 

prof. Carmen Gruia

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/carmen.gruia

Articole asemănătoare