Creativitatea la vârsta preșcolară poate fi înțeleasă prin capacitatea copilului de a genera idei, combina elemente cunoscute în modalități noi și de a găsi soluții originale la situații întâlnite în activitatea cotidiană. Ea se poate manifesta atât în produsele realizate de copil, cât și în procesul prin care acesta ajunge la o soluție. De aceea, evaluarea creativității nu ar trebui să se limiteze la aspectul final al unui desen, al unei construcții sau al unei lucrări practice, ci să ia în considerare modul în care copilul gândește, explorează și ia decizii.
Un aspect important îl reprezintă gândirea divergentă, prin care copilul poate produce mai multe răspunsuri sau soluții la aceeași situație. Spre deosebire de sarcinile închise, care presupun existența unui singur răspuns corect, situațiile deschise permit copilului să formuleze variante personale și să experimenteze. Cercetările recente arată că astfel de forme ale gândirii sunt relevante încă din perioada preșcolară și pot fi asociate cu procesele de învățare și cu dezvoltarea unor competențe cognitive complexe.
Creativitatea copilului este strâns legată și de curiozitate, însă relația dintre cele două concepte nu este una simplă. Un studiu exploratoriu realizat cu copii cu vârste între 3 și 6 ani a identificat anumite relații între explorare și originalitatea ideilor, dar a arătat și că diferitele componente ale creativității și curiozității pot avea determinanți diferiți. Acest rezultat susține necesitatea unei abordări nuanțate a creativității, care să evite reducerea acesteia la o singură abilitate sau la un singur tip de activitate.
Jocul spontan – spațiu natural al creativității
Jocul reprezintă una dintre cele mai importante modalități prin care copilul preșcolar explorează și interpretează lumea. În timpul jocului spontan, copilul are posibilitatea de a decide ce roluri își asumă, cum utilizează obiectele și cum evoluează situația imaginată. Tocmai această libertate creează condiții favorabile pentru manifestarea creativității. În jocul simbolic, obiectele dobândesc semnificații noi, iar copilul poate transforma realitatea prin imaginație. Un obiect poate reprezenta simultan ceea ce este în realitate și ceea ce copilul își imaginează că este. Prin această substituire, copilul exersează flexibilitatea cognitivă și capacitatea de a construi alternative. Cercetări recente asupra copiilor de grădiniță au evidențiat relații între caracteristicile jocului, funcțiile executive și formele de gândire convergentă și divergentă.
Importanța jocului nu constă însă doar în libertatea de alegere. Valoarea educațională apare și atunci când adultul creează un context bogat, oferă materiale variate și formulează întrebări care stimulează gândirea fără a controla în permanență rezultatul. În această perspectivă, jocul și învățarea nu trebuie privite ca activități opuse. Cercetările privind „învățarea prin joc” susțin existența unui continuum între jocul liber, jocul ghidat și activitățile educaționale intenționate, în care copilul păstrează un rol activ în construirea experienței de învățare.
Prin urmare, jocul spontan nu trebuie eliminat în favoarea unor activități exclusiv structurate. Dimpotrivă, existența unor perioade în care copilul poate iniția și dezvolta propriul joc constituie o condiție importantă pentru exprimarea ideilor personale. În același timp, cadrul didactic poate valorifica aceste situații pentru a extinde experiența copilului prin întrebări, materiale sau provocări adecvate.
De la joc spontan la învățare creativă
Trecerea de la jocul spontan la învățarea creativă nu presupune transformarea jocului într-o activitate rigidă și strict dirijată. Ea presupune construirea unor situații în care intenționalitatea pedagogică și libertatea copilului se întâlnesc. Educatorul stabilește cadrul general al experienței, dar permite copilului să exploreze, să aleagă și să propună propriile soluții. De exemplu, o activitate de construcție poate porni de la o cerință generală, precum realizarea unui spațiu în care „să poată locui un personaj imaginar”. În locul unui model unic care trebuie reprodus, copilul poate decide materialele, forma și modul de organizare. Într-o activitate de povestire, educatoarea poate introduce un personaj sau o situație-problemă și îi poate invita pe copii să imagineze continuarea. În activitățile artistice, materialele pot fi oferite ca mijloace de exprimare, fără ca produsul final să fie obligatoriu identic pentru toți copiii. Astfel de situații favorizează originalitatea, flexibilitatea și implicarea activă.
O meta-analiză recentă care a inclus 44 de studii și 5.817 copii a evidențiat faptul că intervențiile intenționate din educația timpurie pot contribui la dezvoltarea creativității. Această perspectivă modifică și modul în care trebuie privit „răspunsul greșit” al copilului. Într-o situație creativă, o soluție neobișnuită nu este în mod automat o eroare. Ea poate reprezenta o încercare de a interpreta problema într-un mod personal. Educatorul are astfel responsabilitatea de a crea un climat în care copilul să se simtă suficient de sigur pentru a propune idei, inclusiv idei care nu corespund așteptărilor adultului. imaginative, desen, experiențe practice și contexte de învățare bine proiectate.
Rolul cadrului didactic și al mediului educațional
Dezvoltarea creativității depinde într-o măsură importantă de calitatea mediului educațional. Copilul are nevoie de un spațiu în care să poată explora, să pună întrebări, să facă alegeri și să revină asupra propriilor idei. În acest proces, rolul educatoarei nu este acela de a oferi permanent soluții, ci de a crea contexte în care copilul să poată construi propriile răspunsuri.
Un cadru didactic care stimulează creativitatea acceptă diversitatea produselor și a strategiilor de rezolvare. În loc să urmărească uniformitatea, acesta observă particularitățile fiecărui copil și valorifică inițiativa individuală. Documentarea procesului creativ devine, în acest sens, la fel de importantă ca produsul final. Cercetări recente realizate în contexte educaționale din Australia și Italia arată că educatorii pot documenta procesele de gândire creativă ale copiilor prin observarea și interpretarea modului în care aceștia își dezvoltă ideile.
Mediul educațional trebuie, de asemenea, să ofere acces la materiale diverse și să permită combinarea lor. Materialele naturale, obiectele reutilizabile, cuburile de construcție, plastilina, hârtia, materialele textile, instrumentele muzicale sau elementele disponibile în spațiul exterior pot deveni puncte de plecare pentru experiențe creative. Important nu este numărul materialelor, ci posibilitatea ca acestea să poată fi utilizate în mai multe moduri și să nu impună un singur rezultat.
În acest sens, educația creativă presupune și renunțarea la excesul de activități bazate pe reproducerea unui model. Atunci când toți copiii trebuie să realizeze același produs, folosind aceleași materiale și urmând aceleași etape, posibilitățile de exprimare personală sunt limitate. În schimb, sarcinile deschise, întrebările cu mai multe răspunsuri și proiectele care permit alegeri individuale pot transforma activitatea educațională într-un context autentic de explorare.
Creativitatea copilului preșcolar reprezintă o dimensiune fundamentală a dezvoltării și nu trebuie redusă la talentul artistic sau la realizarea unor produse originale. Ea se manifestă în modul în care copilul explorează, imaginează, combină, întreabă, construiește, povestește și caută soluții. În acest proces, jocul spontan constituie un context natural în care creativitatea poate apărea și se poate dezvolta, iar educația timpurie are responsabilitatea de a valorifica aceste manifestări.
Literatura recentă susține o perspectivă asupra creativității ca fenomen influențat de interacțiunea dintre caracteristicile copilului și mediul în care acesta se dezvoltă. Jocul, relația cu adultul, materialele disponibile și natura sarcinilor educaționale contribuie împreună la crearea unor oportunități pentru gândire flexibilă și exprimare personală.
În consecință, educația timpurie orientată spre creativitate nu presupune mai puțină intenționalitate pedagogică, ci o altă formă a acesteia. Educatoarea poate proiecta situații de învățare cu obiective clare, păstrând în același timp suficient spațiu pentru inițiativa copilului. De la jocul spontan la activitățile ghidate, copilul are nevoie să fie încurajat să formuleze întrebări, să imagineze alternative și să descopere că aceeași problemă poate avea mai multe soluții. Într-un astfel de mediu, creativitatea nu devine o activitate izolată, ci o modalitate de a învăța și de a înțelege lumea.
Bibliografie
• Bratu, B., Creativitatea copilului, Editura Enciclopedică Română, București, 1969;
• Cotoi, Alexandra; Șerban, Ionela Maria; Alzner, Sabina; Moldoveanu, Alina Iuliana; Chiș, Olga (coord.),Creativitatea – premisă în dezvoltarea preșcolarilor: ghid de bune practici, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2021;
• Dănescu, Elena, Stimularea creativității la vârsta preșcolară: un studiu experimental, Editura Paralela 45, Pitești, 2009;
• Rafailă, Elena, Educarea creativității la vârsta preșcolară, Editura Aramis, București, 2002;