Vremurile de zbucium și dezechilibru, ca cele de astăzi, se caracterizează printr-o creștere primejdioasă a luptei pentru existență, când individul se închide tot mai mult in carapacea egoismului, făcându-și loc cu pumnii ca să poată răzbi în această vâltoare a vieții. Toate sentimentele frumoase, care în timpuri de liniște fac mândria omului, acum sunt lepădate rând pe rând ca niște haine nepotrivite, lăsând fiara în toată goliciunea ei.
Cu toate protestările platonice ale idealiștilor, dreptul pumnului își face tot mai mult loc. E realitatea vremurilor de panică și nebunie. Poate ultima reacțiune a unei așezări sociale care se prăbușește, poate o reîntoarcere în trecut, poate un salt violent în necunoscut.
Scriitorul Brătescu-Voinești, care face parte din această ultimă categorie, se simte străin și îndurerat în această vâltoare a vieții, refugiindu-se în ocupații odihnitoare: pescuit, lucru manual, lectură, scris. Cea din urmă activitate e mai mult decât un refugiu, e o formă inofensivă de protestare contra răutăților și nedreptății din lume. De aceea, tematica literară surprinde în cea mai mare parte oameni de omenie, suflete bune și delicate, conștiincioși și muncitori, victime ale răutății și nedreptății omenești. Și tot de aceea, scriitorul manifestă o deosebită atenție pentru copii care ocupă un loc de frunte în opera sa.
În lumea celor mici, univers plin de nevinovăție, găsește un loc de liniște, în care să uite pentru o clipă ticăloșiile celor mari. O mărturisește singur într-un număr din „Adevărul literar” în care publică câteva însemnări asupra copiilor: „Ce efect de primenire, de limpezire produc asupra sufletului nostru drăgălășia și naivitatea copiilor! Ce de înțeles sunt cuvintele Mântuitorului: Lăsați copiii să vină la mine!” Cerea apropierea lor ca un balsam care aduce alinarea sufletului său chinuit de vederea nedreptăților și limpezirea minții sale zbuciumate de gânduri”.
Copiii din opera prozatorului sunt toți deosebit de frumoși, inteligenți, plini de vorbă și curiozitate. Sunt priviți cu ochi de părinte care vede numai calități și nici un defect. (Simțim contrastul evident dintre copilul lui Brătescu-Voinești și cel al lui Caragiale.)
Curiozitatea e un dintre caracteristicile copilului. E o curiozitate ce trece dincolo de felul de a fi al copilului, apropiindu-se de cea a savantului. În fața impresiilor noi ce bat din toate părțile la poarta sufletului, copilul deschide ochii mari, mirați și întrebători, își umple sufletul cu aceste impresii multe și variate, dar nu zăbovește prea mult în același loc. Ceea ce îl interesează pe copil e noutatea și variația, întinderea în suprafață și nu adâncirea. Niculăiță Minciună, când păzea vitele, se uita cu băgare de seamă la ierburi și la lighioi, decât să se joace cu ceilalți copii. Scotea din găuri păianjeni și greieri, urmărea cum se luptau furnicile să aducă poveri de 4 – 5 ori mai mari decât ele ori se târa pe brânci să vadă ce face lăcusta de țârâie așa de tare. Băiatul observa lucruri pe care nici moșnegii satului nu le mai văzuseră vreodată: „Cum le vezi și le auzi numai tu pe toate, mă Niculăiță? A întrebat moș Grigore zâmbind. Iaca, eu sunt om de merg pe șaptezeci și patru de ani, dar pisică să facă din gât ca vrabia n-am auzit.” E drept că Niculăiță Gropescu – poreclit Minciună – era un copil excepțional, înzestrat cu o sensibilitate și un simț de observație deosebit, calități care, nefiind dublate de o voință puternică, l-au și dus către un sfârșit atât de tragic.
Aceeași curiozitate o găsim și la Nicușor, băiatul lui Ioniță, odăieșul de la casierie: „Un broscoiu de băiețaș slăbuț, cu părul cânepiu, încurcat ca un caier și cu pantalonii în vine, cârpiți în zece locuri” pe care conu Mișu l-a găsit sub un tufiș, ascultând nemișcat cântecul unei privighetori. Când boierul îi dă un ban, Nicușor întreabă dacă la farmacie se vând ouă de furnici: „-Ce să faci, mă, cu ouă de furnică?” „-Mi-a spus mămica mea că așa le place la privighetori și vreau să le pun pe jos la a mea.”
Așa e și copilul judecătorului Andrei Rizescu, Radu din opera „În lumea dreptății”: „Când nu era în casă, era după nenea Mache la găini ori la flori, pe care nu se mai sătura admirându-le, întrebând pe bătrân de fiecare lucru, să nu-i rămână nimic neexplicat. Ceasuri întregi sta cu ochii ațintiți la cuibul de sub streașină, urmărind rândunica cum pleacă și cum se întoarce.” Cea mai mare fericire a copilului era să-l ducă unchiul Antonescu la gimnaziu, în laborator ori să-i spună într-o zi la ce slujesc păsările, într-alta la ce slujesc florile. Și-ți venea să-l mănânci în sărutări de seriozitatea cu care apoi povestea cele învățate de la unchiul său.
Trei copii din trei lumi diferite, înrudiți prin aceeași curiozitate, îndreptată spre aceleași obiecte: flori și animale. Curiozitatea specifică de viitori naturaliști. Această înrudire nu poate fi o simplă întâmplare.
Prozatorul Brătescu-Voinești e un subiectiv care și-a proiectat propriul suflet în cel al micilor săi eroi. Un îndrăgostit de flori și gaze, aceste delicate și nevinovate făpturi ale lui Dumnezeu, vede în această dragoste semnul de distracție, al purității unor suflete alese. De aceea, aproape toți eroii simpatici din opera voineștiană cultivă florile, muzica sau îngrijesc cu dragoste părintească de păsări.
Tot așa de cuminte și de preocupat de lucruri foarte serioase era și Gheorghiță al Anghelinei care își dă toată osteneala să intre în voia boierilor veniți la pescuit la Cheile Bicazului și prin mijlocirea cărora nădăjduiește să-și îndeplinească dorința să ajungă șofer. Cu câtă încredere își spovedește visul! Cum se învârte pe lângă șofer, îl întreabă cum se cheamă fiecare parte a mașinii și-și face notițe într-un carnețel.
E o copilărie smulsă din făgașul ei natural, înjugată de timpuriu la grijile și greutățile celor mari, o copilărie aproape nedreptățită. Copiii sunt smulși din realitate, trăiesc intens, bine conturați. În oaza de lumină a copilăriei scriitorul toarnă o picătură de otravă care amărăște și întunecă, împrumutând primăverii lumina estompată a toamnei și răsăritului nuanța voalată a amurgului.
Bibliografie
Revista „Adevărul Literar”, Nr. 642, 26.III.1933
Revista „Petrodava”, Anul I, Nr. 3-4, mai –iunie 1933