În secolul al XX-lea, scriitorii preocupați de psihicul uman se manifestă în contextul unor preocupări generale evidente atât în domeniul literaturii cât și în domeniile nonliterare, precum filosofia, psihologia, sociologia. Psihicul uman este conceput ca o entitate complexă, cu reacții imprevizibile și în același timp instabile, iar atitudinea spre teoretizare, spre utilizarea conștientă a mijloacelor și tehnicilor ce permit investigarea acestui teritoriu al ființei umane, este mai pregnantă. Analiza sufletului dus spre explorare interioară prezintă personajele în profunzimea lor, prin redarea introspectivă a gândurilor și stărilor lăuntrice ale acestora. Această tendință de analiză a profunzimii omenești începe încă din antichitate cu îndemnul socratic“Cunoaște-te pe tine însuți”.
Liviu Rebreanu intuia faptul că numai psihologia permite romancierului să facă legătura dintre un moment și un personaj, tendința spre introspecție evidentă în primele decenii ale secolului a XX-lea este începutul unui proces îndelungat de umanizare a creației. Se evidențiază acum o legătură inedită dintre autor și creația sa literară, iar personajele create și întâmplările trăite de acestea devin o oglindire a propriei experiențe a scriitorului. Ființa umană este văzută în complexitatea ei, demersul de autocunoaștere, de investigare a sufletului omenesc devine o preocupare temeinică pentru literatura secolului al XX-lea.
Aceste veritabile împliniri ale romanului de analiză psihologică din perioada dintre cele două războaie mondiale sunt continuate și în zilele noastre.
În romanul psihologic, autorul își propune să descopere lumea din interiorul conștiinței; el descoperă limitele condiției umane dintr-o perspectivă subiectivă.
Conceptul de roman de analiză psihologică ar trebui explicat liceenilor cu claritate pentru ca ei să se familiarizeze cu unii termeni specializați, cu tehnicile moderne, cu metodele inovatoare, în vederea unei reușite școlare și, de ce nu, profesionale pentru cei care vor să facă o carieră în domeniul filologiei. Profesorul care-si propune sa analizeze acest tip de roman cu elevii, va avea grija sa explice conceptul de „analiza psihologica”, definit de majoritatea specialistilor in domeniu, modalitatea de sondare a subiectivitatii personajului pentru a evidentia tensiunile, căutarile, traumele vieții lui interioare. Așadar, pătrunderea in semnificațiile ascunse ale prozei de analiza este posibila, in primul rand, prin relevarea modalitatilor de investigatie psihologica utilizate de scriitorul respectiv. Elevii vor desoperi mai usor diversitatea acestora, rolul lor in prezentarea lumii interioare, a constiintei personajului. Elementele de noutate apărute în proza psihologică sunt: pluralitatea perspectivei narative, alternanța planurilor narative, analiza psihologică, introspecția, modificarea raportului autor-narator-personaj, dimensiunile simbolice ale unor personaje, dihotomia fictiv-nonfictiv (biographic, documentar etc.).
Un element de noutate epică teoretizat în perioada interbelică de Camil Petrescu și Mircea Eliade este conceptul de autenticitate care necesită o atenție deosebită în predarea și receptarea lui. Consider că, profesorul de limba română trebuie să îmbine metodele clasice cu cele moderne în demersul didactic. Deși unele metode clasice au fost exploatate la maxim, astăzi, metodele moderne se axează pe formarea de competențe. Cum, principala competență este cea de comunicare, în timpul orelor de limba și literatura română, profesorul trebuie să utilizeze alternativ aceste strategii didactice. Autenticitatea epică, deziderat teoretizat, așa cum am mai spus de Camil Petrescu, dar și de Mircea Eliade în anii interbelici nu are o anumită ordonanță, fapt pentru care, cititorii, fie ei de orice vârstă sunt deseori contrariați de soluționările epice ale conflictelor. Preferința pentru termenul literar de roman psihologic este generata și de nevoia unei familiarizări rapide a elevilor cu obiectivele operaționale cognitive. Astfel, ei sunt determinați să rețină unele noțiuni, inedite pentru nivelul lor de comprehensiune.
Profesorului de literatura română i se oferă libertatea de a selecta operele literare prevăzute în programa școlară, precum și în cea a examenului de bacalaureat. Astfel, el poate explica elevilor în diferite modalități diferențele dintre romanul subiectiv și romanul obiectiv. Se dorește în acest sens ca profesorul să-i îndrume pe elevi spre o înțelegere clară, corectă. Respectând materialul didactic destinat romanului de analiză psihologică, dascălul trebuie să aducă la cunoștința elevilor următoarele aspecte: problematica acestui gen de roman, complexitatea intrigii, suprapunerea planurilor narative, analiza psihologică ca metodă de investigare a comportamentului personajelor, ce reiese din introspecția modernista, de simbolistica onomasticii (Apostol Bologa, Maitreyi, Doamna T., în loc de Maria Tănăsescu etc.), de monologurile interioare, de atitudine și gesturi, de situațiile limită în care deseori sunt puse personajele și, nu în ultimul rând de prezența conflictului interior plasat în conștiința personajelor.
„Obstacolele ” întâlnite în literatura modernă sunt considerate a fi evenimentele relatate, uneori cu plonjări în trecut (analepse) ori în viitor (prolepse), precum și prezența memoriei afective teoretizată de Marcel Proust. Elevii sunt ușor reticenți la tot ceea ce este nou, motiv pentru care trebuie motivați și încurajați în permanență prin metodele euristice sau, de ce nu, prin dezbateri libere. Ei se pot transpune în locul personajelor, pot deveni părtași la întâmplările trăite de aceștia, fapt care îi va ajuta să recepteze opera într-o manieră personala.
Epoca modernă înseamnă în același timp și o revizuire a romanului și a tehnicilor sale; romanul dobândește acum inegalabile virtuți estetice, iar conversația realistă dintre cititor și autor nu mai poate fi menținută. Acest lucru presupune aplicarea unor strategii sau soluții metodice care să ducă la însușirea creativă a tehnicilor narative și chiar a formulelor estetice ale romanului modern.
Noua structură a romanului modern include următoarele trăsături definitorii sau tehnici de creație:
- mijloacele de investigație psihologică (introspecția și monologul interior, numit și solilocviu);
- așezarea eului în centrul preocupărilor sale (relatarea la persoana I), care structurează discursul prin intermediul subiectivtății;
- pluriperspectivismul (același fenomen este privit din perspectiva mai multor naratori – înmulțirea unghiurilor de vedere);
- raportul dintre timpul prezent și cel subiectiv (fluxul conștiinței);
- situațiile limită, care declanșează criza existențială;
- analiza psihologică ca metodă de investigare a comportamentului personajelor;
- conflict interior (psihologic) vs. conflict exterior;
- suprapunerea a două fire epice și a minimum două planuri narative (de exemplu, unul al combatantului militar și altul al soțului care se confruntă cu atâtea probleme – personajul Ștefan Gheorghidiu, din Ultima…).
În ceea ce privesc inovațiile narative care au contribuit la modernizarea prozei interbelice și impunerii romanului de analiză psihologică, sunt rezultatul faptului că, în secolul al XX-lea, comparativ cu cel anterior, intervin o serie de factori stimulativi-psihologici, cum ar fi: naratorul heterodiegetic este înlocuit cu cel homodiegetic, atenția se mută dinspre abstract spre concret, mediul social nu mai influențează relațiile dintre personaje, omul nemaifiind așadar intercondiționat de către societate, datorită progresului psihologiei și al sociologiei, odată cu descoperirea sferelor subconștientului, inconștientului, supra ego etc.
În literatura română, primul întemeietor al romanului modern de analiză psihologică este Camil Petrescu, considerat „…tipul de scriitor pentru care viața reprezintă – pe o gamă întinsă de manifestări – un permanent motiv de reflecție și trăire puternică, experiențele sale, de o mare diversitate, fiind trecute mereu prin filtrul unei conștiințe fascinate de valori absolute”. Personalitate marcantă a veacului său, este un exponent de frunte al romanului românesc, interbelic. Prin vocea auctorială, autorul se oglindește pe sine însuși, le dă cuvântul personajelor sale la persoana întâi, le împrumută din experiențele sale, făcându-le astfel parte din existența sa.
Așadar, cititorul romanului psihologic, are acces la intimitatea personajului-narator, se identifică cu el și investighează împreună lumea lăuntrică a personajelor.