Studiul propus este dedicat unei problematici cu implicaţii majore pentru analiza gramaticală şi stilistică, aceea a valorilor expresive ale cazului acuzativ al substantivului; îmbinând idei teoretice cu exemplificări din unele opere literare aparţinând scriitorilor din literatura română sau universal, materialul reprezintă doar o mică parte din elementele ce pot sta la baza unei cercetări exhaustive în domeniu. Suntem de părere că orice activitate care include noţiuni gramaticale trebuie să aibă la bază textul (literar/ nonliterar), întrucât comunicarea unui mesaj se realizează prin stabilirea de relaţii, asocierile între cuvinte şi nu prin folosirea lor izolată.
Conform specialiştilor, acuzativul construit cu prepoziţia pe este un caz personal: „În acelaşi timp, cazurile personale, între care se include şi vocativul, devin mijloace de situare a lumii într-o perspectivă umană, printr-un proces explicit sau discret, de personificare”(1). Având funcţia de complement direct, acest caz îşi dezvoltă conţinutul pasiv, mai ales în prezenţa unui verb dinamic, ca în exemplul: Dezvăluie lumii adevărul! / Sfidează ordinea! Un efect stilistic apare prin încălcarea regulii legate de utilizarea morfemului pe, a cărui utilizare aste obligatorie înaintea numelor proprii de persoană şi a substantivelor animate comune, dar niciodată înaintea substantivelor neînsufleţite. Mai ales în cazul substantivelor animate comune, prezenţa sau absenţa sa duce la apariţia unor aspecte expresive (legate adesea de prezenţa/absenţa articolului hotărât): Ai văzut mama aceea? / Ai văzut pe mama? În ultimul caz, morfemul individualizează asemenea substantivului propriu, lucru demonstrat şi de acceptarea anticipării complementului direct cu forma pronumelui personal: Ai văzut-o pe mama? Utilizarea sa duce la tratarea oricărui substantiv animat comun asemenea numelor de persoană comune: “Foamea nu mă slăbeşte, cum nu-l slăbeşte pe crocodil” (Calistrat Hogaş); sau apare personificarea: “Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă”. Pe iepure la vulpe cu un bilet trimise” (Grigore Alexandrescu)
S-a vorbit despre nevoia afectivă de a sublinia complementul direct în limba veche: “Este vorba în primul rând de prezenţa lui pe în forma sa arhaică pre, înaintea unor substantive ce nu denumesc persoane în sens strict, prezenţă justificată mai ales de intenţia autorului de a atrage atenţia asupra substantivului ce-l interesează în mod deosebit” (Pompiliu Dumitraşcu): “Lovit-au Nemţii şi pre acea oaste de la Leva”. “Pre câţi i-au găsit, pre toţi i-au omorât” (Ion Neculce). Acelaşi morfem se găseşte în operele cu aspect arhaic: “O au văzut din cer pre ea” (Tudor Arghezi). Celelalte funcţii sunt legate de prezenţa unor prepoziţii specifice “care sunt mijloace lexicale pentru că sensul lor rămâne concret şi precis” (P. Guirand) “Caz specific al lucrurilor”, acuzativul este adesea preferat genitivului sau dativului, forma analitică apărând uneori alături de cea sintetică: “Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte” (Mihai Eminescu). Nearticularea substantivului, alături de înlăturarea posibilului raport de posesiune, specific genitivului sintetic, contribuie la conturarea unei atmosfere indefinite, vagi, ca în exemplul: “În poarta prăbuşită ce duce-n fund de munte”. “Respirarea cea de ape îl îmbată ca şi sara” (Mihai Eminescu). “Construcţia, arhaică în esenţa ei, este la Eminescu mai degrabă un fenomen de extindere a unei caracteristici populare”(2): “La mijloc de codru des / Toate păsările ies”. Se intensifică astfel nuanţa locală, iar imaginea este mai pregnantă.
Un rol esenţial îl are acuzativul în îndepărtarea poeziei (moderne) de relaţia de pertinenţă, tocmai prin structura sa firească, bineînţeles ce lasă loc, în esenţă, marii rătăciri: “E pace de plumb, e vânt şi pe vânt / Grăbite trec frunze liberate” (George Bacovia). Este necesar să se facă menţionarea că nivelurile limbii întrebuinţează lexeme, care sunt, aşa cum subliniază specialiştii din domeniu, „segmente fonice, principial accentuate, izolabile prin pauză în limbajul natural și transmițând în regulă generală o informație semantică, gramaticală (morfologică, sintactică), logică (afirmația, negația) și/sau stilistică” (3).
Putem spune că ne aflăm în faţa unui edificiu căruia poetul Mihai Eminescu i-a consacrat valoarea de patrimoniu, punctând, astfel, în cunoscuta afirmaţie-aforism complexitatea limbii române: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană – ci după ideea în genere şi în amănunte – care-a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi vechi, dar în ideea ei generală, este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”(4).
Bineînţeles, în însemănarea din manuscrisul eminescian se subliniază necesitatea cunoașterii și înțelegerii limbii române pentru a fi utilizată corect, iar acest adevăr a fost respectat de aproape toţi cărturarii dinainte şi de după secolul al XIX-lea şi credem că aceeaşi datorie o avem şi noi faţă de urmaşii noştri.
Bibliografie generală
1. Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 198.
2. Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 81.
3. Ion Diaconescu, Sintaxa limbii române, Editura Enciclopedică, București, 1995, p. 36.
4. Mihai Eminescu, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 241.
5. *** DOOM, ediţia a III-a, Academia Română-Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan-Al.Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic, 2022.