Vârsta școlară mică (6/7 – 10/11 ani), numită și a treia copilărie, este percepută de unii autori ca fiind sfârșitul copilăriei și începutul pubertății. Astfel, în această etapă apar probleme legate de adaptare școlară și de învățare. Renumitul pedagog Comenius identifică patru stadii în dezvoltarea copilului, iar această etapă o numește „a doua copilărie”, în care copilul este comparat cu un arbore care se dezvoltă prin influența școlii.
Spre deosebire de etapa preșcolară, în această etapă programul zilnic al copilului suportă câteva modificări, anume, timpul este mai bine organizat şi respectat, iar jocul rămâne în programul copilului, dar este condiționat de programul școlar. Un copil, pentru a se adapta la statutul de școlar, trebuie să alterneze activitățile de învățare cu cele de recreere, astfel, după cele 30-45 de minute cât reprezintă durata lecțiilor, elevului îi trebuie 15-20 de minute alocate activităților de recreere.
Psihologul Gessel consideră că individul, la sfârșitul acestei perioade „nu mai este nici copilul care a fost şi nici adolescentul care va fi”. În schimb, Osterrieth descrie finalul acestui stadiu: „vârsta de 10 ani, cu echilibru, cu buna sa adaptare, cu calm, dar însuflețita sa siguranță, cu ținuta lipsită de încordare, constituie pe drept cuvânt apogeul copilăriei, momentul de deplină înflorire şi deplină integrare, a caracteristicilor copilului mare”.
Școlarul mic deține numeroase reprezentări despre obiecte, plante, animale, activități. Aceste reprezentări ajută la realizarea proceselor imaginației, gândirii și a diferitelor forme de activitate creatoare.
În activitatea de învăţare, dezvoltarea intelectuală este strâns legată de memorie şi atenţie. La intrarea în şcoală, copilul nu poate fi atent mai mult de 25 – 30 minute, ajugând spre sfârşitul ciclului primar să fie atent spre 45 minute. În schimb, memoria şcolarului mic se sprijină pe concret, prin folosirea materialului didactic, apoi spre sfârşitul „copilăriei a treia” se dezvoltă caracterul logic al memorării.
După studiile realizate de Stern, Harloch & Newmark, s-a constatat că şcolarul la 7 ani poate mai uşor să recunoască decât să reproducă, iar la 8 ani manifestă o creştere a performanţelor mnemice. În urma unor experimente efectuate, psihologul Scaffer a concluzionat că îndemânarea de a reprezenta simboluri este depedentă de gândire, aceasta realizându-se prin trei arii, respectiv: limbaj, joc şi desen.
În privinţa dezvoltării limbajului copiilor, la intrarea în şcoală există câteva diferenţe care se referă la nivelul exprimării, latura fonetică a vorbirii orale, structura lexicului sau nivelul exprimării gramaticale şi lexicale. Pentru analiza achiziției limbajului, trebuie urmărite particularitățile vorbirii, ale scris- cititului, volumul vocabularului şi particularitățile limbajului intern. Toate aceste aspecte, în această etapă, sunt influențate de însușirea scris-cititului.
La intrarea în şcoală, copilul dispune de un vocabular bogat, aproximativ 2500 de cuvinte, comunică bine tot ce este legat de vârsta şi activităţile sale. Silvia Nuţă consideră că la începutul clasei întâi, vocabularul copiilor cuprinde peste 3000 de cuvinte şi cunoaște majoritatea cuvintelor din lexicul fundamental, ei întâmpină probleme doar în explicarea sensului cuvintelor. Copilul are, în această perioadă, auzul fonematic foarte bine dezvoltat şi îl ajută în recunoașterea rapidă a cuvintelor.
Capacitatea de citit-scris se formează în cursul micii școlarități, iar aceasta impulsionează progresele limbajului. Lecturile literare, ascultate sau citite ajută la creşterea posibilităţii de exprimare corectă. În clasele mici, întâlnim deseori, elevi care manifestă omisiuni de litere, înlocuiri („r” în „l”: laţă/raţă, plimăvara/primăvara, jucălii/jucării) sau a sunetului „c” cu „g” (mângare), „v” cu „f”, „d” cu „t” etc, dezacorduri, omiterea articolului hotărât (bunicu vine…). Unele erori de pronunţie şi scriere sunt trecătoare, ele pot fi înlăturate prin procesul de predare-învăţare; altele pot căpăta aspectul de tulburări ale limbajului şi afectează mult conduita verbală a şcolarului. Printre acestea putem menţiona: dislalia – deformarea pronunției, bâlbâiala – alterarea ritmului vorbirii, disgrafia – alterarea limbajului scris, dislexia – afectarea activităţii de citire.
Dificultatea de a realiza exprimări explicite este un alt fenomen precizat de psihologi. Se observă o exprimare eliptică, economicoasă, fără caracteristici ale vorbirii la copilul care creează, rar, situaţii de comunicare ori dialog simplu, în viaţa de familie.
O problemă pe care o întâmpină copilul la intrarea în şcoală este prezența formelor regionale sau dialectice, deoarece vorbirea şcolarilor mici se sprijină pe structuri verbale preluate prin invitație de la adulţii din familie şi în care sunt implicate normale gramaticale ce susţin fluxul verbal.
În urma cercetărilor realizate s-a constatat că, la şcolarul mic, competenţa lingvistică este, în general, mai dezvoltată decât performanţa verbală. Competenţa lingvistică este întreţinută de limbajul pasiv al copilului, vocabularul activ şi pasiv cuprinzând în jur de 1500 – 2000 de cuvinte la intrarea în şcoală în comparaţie cu cele aproximativ 600 de cuvinte existente în vocabularul activ.
La sfârşitul ciclului primar, vocabularul activ va ajunge la aproximativ 1500 de cuvinte şi vocabularul total la 4000 de cuvinte. Debitul verbal oral va creşte de la 80 de cuvinte pe minut, în clasa întâi, la aproximativ 105 cuvinte pe minut spre sfârşitul clasei a patra, iar debitul scris va creşte de la trei cuvinte pe minut în clasa întâi la aproape 4 cuvinte pe minut în clasa a patra.
În privinţa dezvoltării limbajului la copii de vârstă şcolară mică, Scaffer concluzionează că alături de competenţa lingvistică se dezvoltă şi competenţa comunicativă care este depedentă de achiziţia metacomunicării şi totodată reprezintă deprinderea esenţială pentru dezvoltarea alfabetizării, aceasta incluzând pe lângă citit şi scris şi interesul pentru aceste două abilităţi.
La vârsta de 10 ani se încheie ciclul copilăriei, perioadă în care se constituie bazele personalităţii, se dobândeşte statutul de şcolar, fapt ce creează copilului „o deschidere largă spre viaţa socială”.
Dezvoltarea limbajului fiind în raport cu dezvoltarea cognitivă şi implicit a personalității, sarcina învățătorului este de a folosi diverse procedee didactice pentru îmbogățirea continuă a vocabularului școlarului mic în scopul fixării corecte şi conștiente a cuvintelor noi în vocabularul activ al copiilor.
Bibliografie
Cosmovici, A. & Iacob, L. (1998). Psihologie şcolară. Iaşi:Editura Polirom.
Creţu, T. (2005). Psihologia copilului. Bucureşti: Proiectul pentru învăţământul rural.
Creţu, T. (2011). Psihologia vârstelor. Bucureşti: Editura Credis.
Harwood, R, Miller, S. & Vasta, R. (2010). Psihologia copilului. Iaşi: Editura Polirom.
Sălăvăstru, D. (2004). Psihologia educaţiei. Iaşi: Editura Polirom.
Scaffer, R. (2010). Introducere în psihologia copilului. Cluj-Napoca: Editura ASCR.
Sion, G. (2007). Psihologia vârstelor. Bucureşti: Editura Fundaţia România de Mâine.
Şchiopu, U. & Verza, E. (1997). Psihologia vârstelor. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică.