Sunt profesoară de matematică și o mare parte din felul în care privesc lumea s-a format în interiorul matematicii. Mai precis, al geometriei. Există o disciplină a privirii pe care geometria o formează în timp: cauți raporturi, recunoști forme, urmărești transformări, observi ceea ce rămâne atunci când restul se schimbă. Matematica mă ordonează. Îmi cere rigoare, coerență, răbdare și acea sinceritate intelectuală în care un argument trebuie să poată sta în picioare prin el însuși.
Există însă în mine și un alt spațiu, la fel de necesar. Este spațiul în care cuvintele se desprind de demonstrație, imaginile se întâlnesc liber, iar gândul poate pleca spre visare. Acolo apare poezia.
Matematica și poezia sunt prezentate adesea ca aparținând unor lumi diferite: rațiunea de o parte, sensibilitatea de cealaltă. Eu nu le simt astfel. Pentru mine se întâlnesc în nevoia de formă, în ritm, în căutarea unei expresii potrivite și, mai ales, în felul în care mă ajută să înțeleg lumea și să mă înțeleg pe mine însămi.
Din această întâlnire s-a născut și „Vede verde”, o poezie care a devenit apoi cântec.
Cântă pisica de mare, Mișcă harpa printre scoici, Vuiet surd dinspre hotare, Vede verde, tunet bun.
Am pornit de la imagini, sunete, stări și de la libertatea de a le lăsa să se apropie. Recitind însă versurile și, mai ales, ascultându-le după ce au primit muzică, am descoperit în ele ceva foarte familiar matematicienei și geometrului din mine: repetiție, transformare, simetrie, revenire, variație.
Expresia „vede verde” revine. Rămâne aceeași și, cu toate acestea, nu spune de fiecare dată același lucru.
Vede verde, vede verde, Unde ești și ce mai pierzi? Marea știe, vântul vede, Dorul arde printre ierbi.
Într-un loc pare chemare. În altul devine ritm. Uneori este aproape o stare, alteori o prezență. Muzica îi adaugă încă o dimensiune, pentru că repetarea nu mai este numai a cuvintelor, ci și a sunetului.
Matematic, aș putea spune că forma se păstrează, în timp ce semnificația se transformă.
Această idee îmi este foarte apropiată. Matematica lucrează permanent cu ceea ce se schimbă și cu ceea ce rămâne invariant în interiorul schimbării. Geometria, cu atât mai mult. O figură poate fi transformată, rotită, reflectată, privită din altă perspectivă, iar anumite proprietăți rămân. În muzică, o temă revine și o recunoaștem, deși ceea ce o înconjoară s-a schimbat. În poezie, un cuvânt repetat acumulează sens tocmai pentru că reapare într-un context diferit.
Pentru o profesoară de matematică și o iubitoare de geometrie, legătura devine și mai firească prin actul de a vedea.
În geometrie, înaintea demonstrației există adesea o clipă în care vezi. Vezi o simetrie. Vezi că două unghiuri ar trebui să fie egale. Vezi o construcție ascunsă într-o figură complicată. Apoi începe munca matematică propriu-zisă: intuiția trebuie transformată în argument, iar ceea ce ai văzut trebuie demonstrat.
Poate tocmai de aceea îmi este atât de apropiată expresia „vede verde”. Ea unește privirea cu o însușire, concretul cu ceva greu de definit. Geometria m-a învățat să văd forma; poezia îmi permite să văd și ceea ce nu trebuie demonstrat.
Uneori chiar imaginile poeziei devin geometrice:
M-a atins fin, dantelat, Cu călcâiul de pe lună, Fagure în câmp pătrat, Vede verde, a cunună.
„Fagure în câmp pătrat” îmi vorbește inevitabil și în limbajul geometriei. Fagurele aduce hexagonul, repetarea, pavarea planului, o ordine construită din multiplicarea aceleiași forme. Câmpul pătrat aduce o altă structură, o altă simetrie. În câteva cuvinte, două geometrii ajung să se suprapună într-o imagine poetică.
Cititorul nu are nevoie de această analiză pentru a simți versul. Pentru mine însă, femeia care scrie și matematiciana care privește nu sunt două persoane diferite. Formele pe care le-am studiat, desenat, demonstrat și predat au devenit parte din felul meu de a vedea.
La fel se întâmplă cu imaginea mării:
Lacrima sărează marea, Pietrele se rotunjesc, Ce se simte e mirarea, Vede verde, unde ești?
„Pietrele se rotunjesc” este o imagine simplă și, pentru mine, profund geometrică. Muchiile dispar încet, colțurile se estompează, forma se transformă sub acțiunea repetată a apei. Nicio undă nu produce singură schimbarea. Forma apare în timp, prin acumularea unor transformări aproape imperceptibile.
Și în învățarea matematicii se întâmplă ceva asemănător. Înțelegerea adevărată se construiește rareori într-o singură oră. O idee revine. Este privită din alt unghi. Se leagă de ceva cunoscut. Uneori pare că nu se întâmplă nimic, iar apoi, într-o zi, elevul vede.
Acesta este unul dintre momentele pentru care merită să fii profesoară.
Muzica a adăugat poeziei mele încă ceva. Cuvintele pe care le scrisesem au început să se întoarcă spre mine altfel. Unele silabe s-au prelungit, anumite imagini au căpătat o greutate pe care nu o simțisem la simpla lectură, iar repetițiile au devenit structură sonoră.
Am recunoscut aici o senzație pe care matematica mi-o oferă uneori. O problemă poate avea mai multe rezolvări. Ajungem la același rezultat, dar un alt drum poate face vizibil ceva ce prima soluție ascundea. O demonstrație elegantă schimbă felul în care înțelegem problema, chiar dacă rezultatul fusese deja stabilit.
Matematica are eleganță. Are ritm. Are economie. O demonstrație frumoasă nu se risipește. Fiecare pas pregătește ceva, iar la un moment dat piesele se așază.
Poezia îmi oferă libertatea complementară. Îmi permite să las unele lucruri deschise, să accept ambiguitatea și să dau cuvintelor spațiu pentru mai multe sensuri.
Apa urcă spre lumină, Stropii cântă într-un cor, Darul, salbă de mărgele, Vede verde, arde dor.
Matematica mă ordonează. Poezia mă duce spre visare. Muzica le pune uneori în mișcare pe amândouă. Împreună, ele îmi dau două moduri de a mă apropia de aceeași lume: unul care caută structura și unul care îi simte vibrația.
Pentru mine, această întâlnire are și o dimensiune care ține direct de meseria de profesoară. În fața elevilor mei sunt profesoară de matematică, dar sunt, inevitabil, mai mult decât disciplina pe care o predau. Fiecare dintre noi intră în clasă cu propria cultură, cu bucuriile, fragilitățile, întrebările și experiențele sale.
Elevii au nevoie să întâlnească și această umanitate.
Rigoarea pe care le-o cer trebuie să fie însoțită de integritate. Exigența poate conviețui cu apropierea. Profesorul care îi învață să caute soluții la probleme matematice le poate transmite, prin felul în care este prezent în viața lor, că și dificultățile omenești pot fi traversate.
Unele probleme au o soluție clară. Altele admit mai multe variante. Uneori trebuie schimbată metoda. Alteori soluția se construiește în timp. Iar în anumite momente omul are nevoie de un alt om.
Aceasta este o lecție pe care aș vrea ca elevii mei să o înțeleagă dincolo de matematică. În perioadele grele, capacitatea de a vorbi, de a cere sprijin și de a păstra aproape lucrurile care ne hrănesc sufletește poate conta enorm. Literatura, muzica, prietenia, conversația, frumusețea unei idei sau simpla prezență a cuiva pot deveni puncte de sprijin.
A fi un model pentru elevii mei înseamnă, pentru mine, mai mult decât a demonstra corect o teoremă sau a le cere corectitudine și seriozitate. Înseamnă să le arăt, prin propriul comportament, că rigoarea și sensibilitatea pot locui în același om, că integritatea poate merge împreună cu emoția și că mintea și sufletul se pot susține reciproc.
Matematica m-a învățat să caut soluții. Poezia m-a învățat că uneori trebuie să rămân un timp în interiorul unei stări. Geometria mi-a format privirea. Muzica îmi amintește că există lucruri pe care le înțelegem și prin rezonanță.
Din întâlnirea lor apar uneori soluții la care, urmând un singur drum, poate nu am fi ajuns.
Aceasta este și una dintre lecțiile pe care aș vrea să le transmit elevilor mei: să-și cultive mintea păstrându-și sensibilitatea. Să fie riguroși fără să devină rigizi. Să caute demonstrația atunci când ea este posibilă și să păstreze loc pentru imaginație, artă, comunicare și apropiere umană.
Educația formează oameni care, la un moment dat, vor avea propriile probleme de rezolvat, propriile alegeri de făcut, propriile pierderi și propriile bucurii. Atunci vor avea nevoie de tot ceea ce au construit în ei: luciditate și imaginație, disciplină și sensibilitate, autonomie și capacitatea de a se sprijini pe ceilalți.
Poate că acesta este locul în care matematica mea, geometria, poezia și muzica se întâlnesc cel mai firesc.
Matematica mă ordonează. Poezia îmi deschide drumul spre visare. Muzica face ca ceea ce am scris să se întoarcă spre mine sub forma sunetului. Iar geometria rămâne undeva în profunzime, în felul în care caut forma, echilibrul și relațiile dintre lucruri.
Și poate că, până la urmă, matematica nici nu începe să vibreze într-un anumit moment.
Vibrația era acolo de la început: în geometrie, în ritmul unei demonstrații, în muzică, în poezie și în omul care le trăiește pe toate.